1 Aduceţi laude, mereu,
Pentru al nostru Dumnezeu,
Căci îndurarea Domnului
Ţine în veacul veacului!
2 Aşa să zică cei aflaţi,
De Dumnezeu, răscumpăraţi,
Pe care El i-a izbăvit
De cei care i-au duşmănit,
3 Strângându-i iar, pe fiecare,
De prin ţinuturile-n care
Fuseseră împrăştiaţi
Şi printre neamuri alungaţi.
Din răsărit El i-a adus,
Din miazănoapte, din apus
Şi de la mare. Ei erau
4 Pierduţi atunci, şi pribegeau
La întâmplare, prin pustie,
Pe căi de cari nimeni nu ştie –
Căci se vădiră neumblate –
Şi nu găseau nici o cetate
În care să fi locuit.
5 De sete ei au suferit,
Iar foametea i-a măcinat.
6 În strâmtorare, au strigat
La Domnul, care – iertător –
I-a scos din tot necazul lor.
7 Pe un drum drept i-a însoţit
Şi-apoi un loc de locuit,
Într-o cetate, El le-a dat.
8 O, de-ar fi Domnul lăudat,
Pentru-a Lui bunătate mare,
Pentru minunile pe care
El le-a făcut printre cei vii,
Pentru ai oamenilor fii!
9 Iată că El a adăpat
Sufletul celui însetat
Şi bunătăţi a dăruit
Celui care a flămânzit.
10 Aceia care se găseau
În întuneric, vieţuiau
În umbra morţii, prinşi în fiare
Şi în ticăloşie mare,
11 Pentru că au nesocotit
Sfatul ce le-a fost dăruit
De Cel Prea-Nalt, fiind mereu,
Ne-ascultători de Dumnezeu
Şi răzvrătiţi în contra Lui,
Stârnind mânia Domnului.
12 Dar Dumnezeu i-a pedepsit;
Prin suferinţă i-a smerit,
Iar ajutor nu au avut
Atuncea când ei au căzut.
13 În strâmtorare, au strigat
La Domnul, cari i-a ajutat.
Vădindu-Se îndurător,
I-a scos din tot necazul lor.
14 Domnul i-a ridicat de jos,
Din întuneric El i-a scos,
Sfărmând lanţul ce se vădea,
În umbra morţii că-i ţinea.
15 O, de-ar fi Domnul lăudat,
Pe tot pământul, ne-ncetat,
Pentru-a Lui bunătate mare,
Pentru minunile pe care
El le-a făcut printre cei vii,
Pentru ai oamenilor fii!
16 El a zdrobit porţi de aramă
Şi a sfărmat – de bună seamă –
Zăvoarele cele-ncuiate
Care din fier au fost lucrate.
17 Nebunii, prin purtarea lor,
Prin vina făr’delegilor,
Ajunseră nenorociţi,
18 La poarta morţii părăsiţi.
Sufletul lor se dezgustase
De hrana ce o căpătase.
19 În strâmtorare, au strigat
La Domnul, cari i-a ajutat.
Vădindu-Se îndurător,
I-a scos din tot necazul lor.
20 Cuvântul Său i-a vindecat
Şi-apoi din groapă i-a săltat.
I-a ridicat, din nou, în sus,
Căci izbăvire le-a adus.
21 O, de-ar fi Domnul lăudat,
Pe tot pământul, ne-ncetat,
Pentru-a Lui bunătate mare,
Pentru minunile pe care
El le-a făcut printre cei vii,
Pentru ai oamenilor fii!
22 Jertfe să-I daţi, lui Dumnezeu,
De mulţumire şi mereu,
Lucrarea Lui să o vestiţi
În lume şi s-o însoţiţi
Cu strigăte de bucurie
Şi chiote de veselie.
23 Cei care negustori erau
Şi pe corăbii se aflau,
24 Văzut-au lucrul Domnului,
În mijlocul adâncului.
25 Vânturi a pus, să sufle tare
Şi a iscat valuri în mare.
26 Ele, spre ceruri, ridicau
Şi în adâncuri coborau
Apoi corăbiile-aflate
Pe-ale lor creste înspumate,
Iar sufletul oamenilor
Pierdut era, în faţa lor.
27 Oamenii, prinşi de ameţeală,
Păreau că-s beţi, fără-ndoială,
Şi toată iscusinţa lor
Nu le era de ajutor.
28 În strâmtorare, au strigat
La Domnul, cari i-a ajutat.
Vădindu-Se îndurător,
I-a scos din tot necazul lor.
29 Domnul, furtuna, a oprit
Şi valurile-a potolit.
30 Oameni-atunci s-au bucurat,
Iar Dumnezeu i-a ajutat
Ca să ajungă, negreşit,
Pân’ la limanul mult dorit.
31 O, de-ar fi Domnul lăudat,
Pe tot pământul, ne-ncetat,
Pentru-a Lui bunătate mare,
Pentru minunile pe care
El le-a făcut, printre cei vii,
Pentru ai oamenilor fii!
32 În al bătrânilor sobor
Şi-n adunarea tuturor
Popoarelor, fie-nălţat
Al nostru Domn şi lăudat!
33 El, în pustiu, poate preface
Râuri. De-asemeni, poate face
Izvoare de a fi secat,
Ajungând un pământ uscat.
34 Din ţara roditoare, iată,
El face o ţară sărată,
Pentru că rele săvârşesc
Aceia cari o locuiesc.
35 Tot El e Cel ce poate face
Pustiu-n iaz a se preface,
În timp ce un pământ uscat
E, de izvoare, adăpat.
36 Pe cei flămânzi, El îi aşează
Acolo. Ei întemeiază
Atuncea, o cetate-n care
Să locuiască fiecare.
37 Ogoarele le pregătesc,
Le-nsămânţează, vii sădesc
Şi-apoi, la vremea roadelor,
Adună roada muncii lor.
38 Asupra lor, Domnul veghează
Mereu, şi-i binecuvântează;
Necontenit, El îi sporeşte
Şi-ale lor vite le-nmulţeşte.
39 Cumva, de sunt împuţinaţi,
Ori asupriţi, sau apăsaţi,
40 Domnul, asupra celor cari
Se dovedesc a fi mai mari,
Varsă dispreţ şi prin pustie,
Îi poartă-apoi în pribegie.
41 Dar îl ridică, negreşit,
Pe-acela care e lipsit;
Pe nevoiaş îl izbăveşte,
Iar al său neam îl înmulţeşte
Încât ajungea-a fi apoi,
Asemeni turmelor de oi.
42 „Oamenii cei neprihăniţi
Sunt bucuroşi şi fericiţi
Că orişice nelegiuire
Dispare, din întreaga fire!”
43 Cel care, înţelept, se ţine,
Mereu dar, să ia seama bine,
La bunătăţile pe care
Al nostru Dumnezeu le are.