1 Gata mi-e inima, mereu,
De a-I cânta lui Dumnezeu!
În faţa Lui, mereu, voi sta:
Din instrumente voi cânta,
Căci Dumnezeu, necontenit,
Drept slava mea, S-a dovedit.
2 Voi harfe şi voi alăute,
Haideţi, treziţi-vă dar, iute!
Mă voi trezi, mă voi trezi!
Mă voi trezi, în zori de zi!
3 Pe Dumnezeul nostru mare,
Îl laud eu, printre popoare,
Iar printre neamuri câte sânt,
Ale Lui laude le cânt.
4 Căci bunătatea Domnului
Ajunge-n ‘naltul cerului.
Credincioşia-I, ne-ncetat,
Până la nori, s-a ridicat.
5 Doamne, ascultă ce îţi cer:
Te rog, Te-nalţă peste cer,
Iar slava Ta să se întindă
Şi-ntreg pământul să-l cuprindă!
6 Pentru-a putea fi izbăviţi
Cei care Îţi sunt prea iubiţi,
Prin dreapta Ta Tu scapă-ne,
Degrabă, şi ascultă-ne!
7 Iată că glasul Domnului
Vorbit-a, în sfinţenia Lui:
„Nu mai e mult şi biruiesc:
Sihemul am să-l împărţesc
Şi-am să măsor ţinutul tot,
Cari este al văii Sucot.
8 Ţinutul Galaadului
Se dovedeşte-al Domnului.
Al Meu, Manase se arată,
Iar Efraimul – totodată –
Tărie-i e, capului Meu.
Iuda Îmi este, tot mereu,
Al Meu toiag de cârmuire.
9 Despre Moab, să aveţi ştire
Că drept lighean, Eu l-am luat,
Ce-Mi este bun pentru spălat.
Peste Edom – luaţi aminte –
Arunc a Mea încălţăminte.
Iar peste ţara cea pe care
Neamul de Filisteni o are,
Scot chiote de veselie
Şi strigăte de bucurie!”
10 Dar cine e acela care
Mă va lua pe mine, oare,
Să văd cetatea întărită,
Cu ziduri ‘nalte-mprejmuită?
Dar cine e acela care,
Către Edom mă duce, oare?
11 Nu eşti Tu Doamne, oare-Acel
Care ne-ai lepădat şi-astfel,
Oştirea noastră nu voieşti,
În bătălie s-o-nsoţeşti?
12 Nu Îţi întoarce-al Tău obraz,
Ci ajutor dă-ne-n necaz,
Căci ajutorul omului
Zadarnic e, ca truda lui.
13 Doar Dumnezeu e-Acela cari
Ne-ajută-a face isprăvi mari.
Vrăjmaşii o să ni-i zdrobească
Şi are să îşi nimicească.