1 Să nu taci Doamne, căci mereu,
Cu Tine doar, mă laud eu!
2 Vrăjmaşii, împotriva mea,
Deschid acum o gură rea
Şi-nşelătoare. Când vorbesc,
Limbi mincinoase dovedesc.
3 Cu ură mă-nconjoară ei
Şi-mi fac război, fără temei.
4 Cu toate că eu îi iubesc,
Potrivnici ei se dovedesc;
Dar eu alerg să îmi pot spune
Necazul meu, în rugăciune.
5 Îmi întorc răul, pentru bine
Şi ură au, faţă de mine.
6 Pune un om rău, peste cei
Ce se vădesc duşmani ai mei!
Aşează şi un pârâtor,
Care să stea la dreapta lor!
7 Atunci când fi-vor judecaţi,
Găsiţi să fie, vinovaţi,
Iar ruga lor, când e-nălţată,
Drept un păcat, fie luată!
8 Fă-l pe vrăjmaş, de-asemenea,
Puţine zile a avea,
Iar slujba care-i este dată,
Să fie de alt om luată!
9 Orfani copiii să-i rămâie,
Iar soaţa văduvă să-i fie!
10 Copiii lor să rătăcească
Şi pentru pâine să cerşească!
Departe, ea le fie dată,
De a lor casă dărâmată!
11 Cel care l-a împrumutat
Să îi ia tot ce-a adunat,
Iar întreg rodul muncii lui
Să fie al străinului!
12 Să îl privească toţi cu silă,
Şi nimenea să n-aibă milă
De el şi de orfanii lui!
13 Să-i piară spiţa neamului,
Rupând şirul urmaşilor,
De-ndat’, din neamul următor!
14 Nelegiuirile făcute
De-ai săi părinţi, fie ţinute
Mereu în faţa Domnului!
Păcatele măicuţei lui
Să nu se şteargă, ci să fie,
În faţa Lui, pentru vecie!
15 Să şteargă Dumnezeu Cel Sfânt,
Numele lui, de pe pământ!
Uitată a lor pomenire
Să fie, de întreaga fire!
16 Pentru că nu şi-a amintit
De îndurări, şi-a prigonit
Pe-acela care se vădea
Că în necazuri se găsea
Până-ntratât că a voit
Să îl omoare, negreşit,
Pe cel cu inima zdrobită
Şi de-ntristare înrobită!
17 Numai blestemul l-a iubit:
Fie dar, de blestem lovit!
Nu-i place binecuvântarea:
Să-i ocolească ea, cărarea!
18 Mereu, blesteme să-l lovească
Şi în mustrări să-l învelească!
Să îl pătrundă, bunăoară,
Aşa cum apa se strecoară
Şi precum untdelemnul poate,
Până în oase, a străbate!
19 Fie-i blestemu-nvelitoare
Şi totodată cingătoare!
20 Din partea Domnului să vie
Acestea toate şi să fie
Peste cei cari mă duşmănesc
Şi despre mine rău vorbesc!
21 Din pricina Numelui Tău,
Scapă-mă Doamne, de cel rău!
Doamne, lucrează pentru mine
Şi fă ca să îmi meargă bine,
Căci bunătatea Ta cea mare,
În veci, nu are-asemănare!
De-aceea, Doamne, Te grăbeşte
Şi vino de mă izbăveşte!
22 Iată că sunt nenorocit,
De lipsuri grele încolţit.
Inima mea a fost lovită
Şi-n piept îmi zace-acum zdrobită.
23 Pier ca şi umbra ce se-apleacă
Către pământ, gata să treacă.
Asemenea lăcustei, eu
Ajuns-am izgonit mereu.
24 De post, genunchii mi-au slăbit
Iar al meu trup este sleit.
25 Priveşte Doamne: de ocară
Ajuns-am chiar în a mea ţară.
De cei ce mă privesc, nu scap,
Căci mustrători ei dau din cap.
26 Ajută-mi Doamne, căci mereu,
Tu îmi eşti Domn şi Dumnezeu!
Vino şi-n bunătatea-Ţi mare,
Dăruie-mi Doamne-acum scăpare!
27 Fă Doamne, de a fi ştiut
Că Tu eşti Cel care-a făcut
Lucrul acesta, printre cei
Ce se vădesc duşmani ai mei!
28 Măcar că blestemă – cum vezi –
Te rog să-i binecuvintezi.
În contra mea sunt ridicaţi,
Dar au să fie înfruntaţi,
Iar robul Tău are să fie
Cuprins de mare bucurie.
29 Vrăjmaşii mei înverşunaţi
Fie-n ocară-nveşmântaţi.
Ca o manta, să-i urmărească
Ruşinea şi să-i învelească!
30 Cu gura am să-L laud eu,
Pe Domnul Dumnezeul meu.
În mijlocul mulţimi-aflat,
Am să-L măresc neîncetat.
31 Domnul – mereu – îl sprijineşte
Pe cel sărac şi-l izbăveşte
De cei care îl urmăresc
Înverşunaţi şi-l osândesc.