1 Voi, cei cari pe pământ v-aflaţi,
Pe Domnul să Îl lăudaţi!
Ferice e de omul care,
Mereu, teamă de Domnul are
Şi în porunca Domnului,
Îşi va afla plăcerea lui!
2 Urmaşii care ai lui sânt,
Vor fi puternici pe pământ,
Căci fi-va binecuvântat
Neamul care s-a arătat
Precum că e neprihănit.
3 Omul acela, negreşit,
Belşug are şi bogăţie,
În casa lui, căci pe vecie,
Neprihănirea-i dăinuieşte.
4 Pe a lui cale străluceşte,
Mereu, lumina – bunăoară –
Când negura îl înconjoară.
El este drept şi-ndurător,
E milostiv şi iertător.
5 Ce bine-i merge omului
Care-i milos şi-n jurul lui,
Mereu e gata să ajute,
Gata fiind să împrumute,
Iar faptele ce-s săvârşite,
După dreptate-s rânduite!
6 Omul acel, neprihănit,
Nu va putea a fi clintit
Şi astfel, pomenirea lui,
Ţine în veacul veacului.
7 De rele veşti, teamă nu are,
Căci inima lui este tare
Şi-ncrezătoare tot mereu,
În al său Domn şi Dumnezeu.
8 Inima lui e mângâiată
Şi n-are teamă niciodată,
Căci el îşi vede împlinită
Dorinţa-n inimă nutrită,
Faţă de oamenii cei răi,
Cari se vădesc duşmani ai săi.
9 El este darnic cu cel care
Aflat este în lipsă mare,
Iar mila lui are să ţie,
De-acum şi până-n veşnicie.
Al său cap este înălţat,
Fiind cu slavă-ncununat.
10 Văzând ăst lucru, ne-ndoios,
Omul cel rău e mânios.
Atuncea el din dinţi scrâşneşte
Cu furie şi se topeşte,
Iar poftele lui, jinduite,
Rămâne-vor neîmplinite.