1 Pe malurile râului
Din ţara Babilonului,
Şezut-am noi şi-amar plângeam,
Când de Sion ne aminteam.
2 Harfele noastre au tăcut
Şi-n sălciile din ţinut
Fost-au, cu toate, atârnate,
Lăsându-le a sta uitate.
3 Biruitorii noşti’ cereau
Să le cântăm şi ne ziceau:
„Haideţi, cântaţi şi-n Babilon,
Cântări aduse din Sion!”
4 Cum să cântăm, căci nu puteam
Când pe pământ străin eram,
Cântările lui Dumnezeu?
5 Ierusalime, dacă eu
Am să te uit, cumva – vreodată –
Atuncea, dreapta mea, de-ndată,
Să-şi uite-a ei destoinicie!
6 De cerul gurii, să îmi fie
Lipită limba, dacă eu
Nu îmi voi aminti mereu,
De tine. Dacă-n clipe grele,
Culme a bucuriei mele,
Nu am să fac din tine, mie –
Lipită – limba să îmi fie!
7 Doamne, de fiii cei pe care
Ţara Edomului îi are,
Să-Ţi aminteşti, necontenit,
Căci ei atunci când s-a găsit
Ierusalimu-n strâmtorare,
Strigat-au toţi, în gura mare:
„Să-l radeţi! Dărâmat să fie!
Să-l radeţi dar, din temelie!”
8 Ah, fiica Babilonului,
Sortită eşti prăpădului!
Ferice fie de acel
Care-ţi va face rău, la fel
Precum tu însuţi te-ai purtat,
Când robi ai tăi, noi ne-am aflat!
9 Ferice de acela care,
Pe ai tăi prunci, o să-i omoare!
Ferice, celui ce-i zdrobeşte
De stâncă şi îi nimiceşte!