1 Doamne, mereu mă cercetezi
Şi mă cunoşti, căci Tu mă vezi.
2 Când mă ridic sau când stau jos,
Tu-mi pătrunzi gândul, ne-ndoios.
3 Ştii când mă culc, vezi pasul meu,
Ştii calea-n care umblu eu.
4 Cuvintele pe cari am vrut
Să le rostesc, Tu le-ai ştiut,
Căci Tu, în toate, ai pătruns
Şi nu Îţi e nimic ascuns.
5 Tu mă-nconjori, iar mâna Ta
O laşi asupra mea a sta.
6 Ştiinţa Ta, cea minunată,
Atât de sus e aşezată –
Atât de mult ea se întinde –
Încât eu nu o pot cuprinde.
7 Dar încotro, Doamne, s-apuc,
Departe-apoi ca să mă duc?
Unde să fug, ca să pot sta
Departe-apoi, de Faţa ta?
8 Dacă în cer am să urc eu,
Acolo este Dumnezeu.
Dacă apoi am să pogor
În locuinţa morţilor –
Voind să mă adăpostesc –
Şi-acolo, Doamne, Te găsesc.
9 Dacă pe-aripa zorilor,
La marginile mării, zbor,
10 Şi-acolo fi-va mâna Ta
Şi călăuză îmi va sta.
11 Dacă voi zice: „Negreşit,
De beznă fi-voi învelit”,
Iată că bezna cea deplină
Se va preface în lumină!
12 Acum nici bezna, văd prea bine,
Nu este neagră pentru Tine,
Căci noaptea strălucire are
Ca ziua, în amiaza mare,
Iar bezna cea întunecată,
Precum lumina, se arată.
13 Rărunchii, Tu mi i-ai făcut,
Iar al meu trup, Tu l-ai ţesut
În pântecele mamei mele.
14 Te laud, pentru toate cele
Pe care le-ai făcut, căci iată,
Sunt o făptură minunată.
Sufletul meu a cunoscut
Lucrările ce le-ai făcut,
Căci ele au fost mari, mereu.
15 N-a fost ascuns nici trupul meu,
Faţă de Tine. M-ai făcut
Într-un loc tainic. M-ai ţesut
Cu măiestrie-n chip ciudat,
De parcă aş fi fost aflat
În locuri tainice, pe care,
Pământul, în adânc, le are.
16 Pe când încă un chip n-aveam,
Pentru că doar un plod eram,
A Ta privire m-a văzut
Şi-n a Ta carte ai trecut
Zilele care rânduite
Mi-au fost, pentru a fi trăite.
17 Doamne, cât e de nepătrunsă
A Ta gândire, şi ascunsă!
Ce multe-s gândurile Tale!
18 De aş putea găsi o cale
Prin care să le socotesc,
În număr, ele depăşesc
Boabele de nisip ce sânt
Pe faţa-ntregului pământ.
În zori de zi, când mă trezesc,
Tot lângă Tine mă găsesc.
19 O Doamne, dacă-ai tăbărî
Şi pe cei răi i-ai omorî!
Oameni – de sânge însetaţi –
De mine, să vă depărtaţi!
20 Ei, despre Tine, au vorbit
Numai în chip nelegiuit.
Numele Tău, Îl iau cei răi
Şi mint aceşti duşmani ai Tăi!
21 Să nu fie urâţi de mine,
Cei care Te urăsc pe Tine?
De-aceia care se ridică
Ţie-mpotrivă fără frică,
Să nu îmi fie scârbă, oare?
22 Da, îi urăsc, fără-ncetare,
Iar ura mea este vădită
Precum că e desăvârşită,
Căci eu, la oamenii acei,
Mă uit ca la duşmanii mei.
23 Mă cercetează, Domnul meu,
Să îmi ştii inima mereu!
Mă-ncearcă, Doamne, căci doresc
Să afli ceea ce gândesc!
24 Vezi dacă sunt pe-o cale rea
Şi fă ca pasul meu să stea
Pe calea care-Ţi place Ţie
Şi duce către veşnicie!