1 Nebunul zice, tot mereu,
Cum că „Nu este Dumnezeu!”
Iată că lumea s-a stricat.
Un om, măcar, nu s-a aflat,
Să cate drumul drept a-l ţine,
Să facă doar ce este bine.
2 Domnul, din cerurile Lui,
Spre oamenii pământului,
Priveşte, pentru că El cată
Măcar un om, care arată
Pricepere, vădind mereu
A-L căuta pe Dumnezeu.
3 Dar oamenii s-au rătăcit.
Netrebnici, toţi s-au dovedit.
Nu este unul care ţine
Drumul cel drept, făcând doar bine.
Domnul priveşte în zadar,
Căci nu e nici unul măcar.
4 „Dar minţile şi-au rătăcit
Aceia care-au săvârşit
Numai fărădelegi mereu,
Căci iată – pe poporul Meu –
Ca pâinea îl înghit acum,
Şi nu Îl cheamă nicidecum
Pe Domnul? Nu au nici o teamă?”
5 Ei au să tremure de spaimă,
Când Domnul se va arăta
Şi când, în mijloc, El va sta,
Pentru că fi-va însoţit
De neamul Său neprihănit.
6 Râdeţi dar, de nădejdea care
Omul nenorocit o are…
Scăparea lui, însă, mereu,
Se află doar la Dumnezeu.
7 O! Izbăvirea de-ar veni
Şi din Sion de ar porni
Pentru întregul Israel!…
Are să vină timpu-acel,
Când Domnul, prinşii de război,
Îi va aduce înapoi.
Atunci – în Iacov – o să fie
O nesfârşită veselie.
Mari bucurii – în timpu-acel –
Are să aibă Israel.