1 Doamne, Te chem şi strig la Tine.
Vino degrabă, pân’ la mine!
Să iei aminte, Domnul meu,
Atunci când Te voi chema eu!
2 Să-mi fie ruga înălţată,
Precum tămâia se arată,
Iar ridicarea mâinii mele
Fie ca jertfele acele
Care se-aduc când se-nserează!
3 Doamne, o strajă îmi aşează
În faţa gurii, să-mi păzească
Buzele când au să vorbească!
4 Să nu-mi laşi inima cuprinsă
De lucruri rele şi împinsă
La faptele nelegiuite,
De oamenii cei răi iubite!
Cu cei cari rele făptuiesc,
Nu mă lăsa să mă-nsoţesc,
Să nu ajung apoi să vreau
Ca la al lor ospăţ să stau!
5 Mai bine vreau să fiu lovit
De cel care-i neprihănit,
Căci loviturile primite
Vor fi atunci, bine venite.
Voiesc ca să fiu pedepsit
De cel care-i neprihănit,
Căci îmi va fi pedeapsa lui,
Asemeni untdelemnului
Care-i turnat pe capul meu.
Nu voi întoarce capul eu,
De la pedeapsă, niciodată.
Dar ruga mea va fi-nălţată
În contra răutăţilor.
6 Când de pe vârful stâncilor,
Cei răi ajunge-vor să vadă,
Judecători cum au să cadă,
Vor asculta vorbele mele
Şi vor lua seama la ele.
7 Aşa precum e spintecat
Pământul când este brăzdat,
La fel şi oasele ne sânt
Împrăştiate, de mormânt.
8 De-aceea, către Tine, eu
Îmi îndrept ochii, Domnul meu.
La Tine să m-adăposteşti
Şi sufletul să-mi ocroteşti!
9 Mă scapă de cursa pe care
Cei răi mi-o-ntind, fără-ncetare!
Mă scapă de piedica lor!
10 În laţul răutăţilor,
Să cadă cei ce se vădesc
Nelegiuiri că săvârşesc,
În timp ce eu, neîncetat,
Din laţul lor voi fi scăpat!