1 Mă rog şi strig cu glasul meu,
Către al nostru Dumnezeu.
2 Îmi vărs oful sufletului,
Mereu, în faţa Domnului,
Căci Lui doar, îi mărturisesc
Când în strâmtoare mă găsesc.
3 Când duhul meu este mâhnit,
Tu-mi ştii cărarea, negreşit.
Cei răi s-au adunat acum
Şi-o cursă mi-au întins pe drum.
4 Doamne, spre dreapta Îţi roteşte
Ai Tăi ochii, iar apoi priveşte!
De nimeni nu sunt cunoscut,
Orice speranţă mi-am pierdut,
Căci sunt privit cu nepăsare
Şi nu mai am nici o scăpare.
5 Doamne, la Tine doar, strig eu:
„Tu eşti scăparea mea, mereu,
Iar pe pământ, Te dovedeşti
Că a mea moştenire eşti.”
6 Să iei aminte Domnul meu,
La al meu strigăt, tot mereu,
Pentru că sunt nenorocit,
Sunt strâmtorat şi sunt lovit!
Mă izbăveşte de cei cari
Mă prigonesc, căci ei sunt tari.
7 Să izbăveşti sufletul meu,
Din temniţă, ca astfel, eu
Să laud – cât trăiesc pe lume –
Întotdeauna, al Tău Nume!
Toţi oamenii care-s vădiţi
Precum că sunt neprihăniţi,
Au să se-adune lângă mine,
Când vor vedea că îmi faci bine!