1 Păzeşte-mă Doamne, căci eu
În Tine mă încred, mereu.
2 Eu îi zic Domnului: „Tu eşti
Acela ce mă fericeşti!”
3 Sfinţii din ţară – ne-ndoios –
Şi omul cel evlavios,
Plăcere-s sufletului meu.
4 Cresc idolii – sporesc mereu –
Iar oamenii, neîncetat,
La domni străini au alergat.
Dar eu nicicând n-am să mă duc,
Jertfele lor, să le aduc;
De sânge-s jertfele acele.
Eu nu pun pe buzele mele,
5 Numele lor, căci Dumnezeu
E partea şi paharul meu.
Doamne, eşti moştenirea mea
Şi sorţiul care-l voi avea.
6 O moştenire minunată –
Prin sorţi – îmi este mie dată,
Şi-n acest fel, mândră moşie
Ajuns-a a-mi fi parte, mie.
7 Îl binecuvântez mereu,
Pe al meu Domn, pe Dumnezeu,
Cari ne-ncetat mă sfătuieşte;
Chiar şi când noaptea mă-nveleşte,
Îndemnuri, Domnul îmi aşează
În inimă şi mă veghează.
8 În faţa ochilor, mereu,
Îl am pe Domnul Dumnezeu.
Când El la dreapta mea a stat,
Nicicând eu nu m-am clătinat.
9 Inima mea are să fie
Plină, mereu, de bucurie,
Iar sufletu-mi se veseleşte
Şi trupul meu se odihneşte
În linişte, neîncetat,
10 Căci ştiu că nu va fi lăsat
Sufletul meu, făr’ ajutor,
În locuinţa morţilor;
Iar Domnul n-o să-ngăduiască,
În nici un fel, să putrezească
Cel care-I este prea iubit.
11 Ai să-mi dezvălui – negreşit –
Mereu, care-i a vieţii cale.
Ştiu că-naintea feţei Tale
Se află bucurii nespuse,
Iar desfătările ce-s puse
La dreapta Ta, pe veşnicie
Făcute-au fost ele să ţie.