1 Ascultă Doamne – al meu Tată –
Pricina mea nevinovată,
Şi ia necontenit – Părinte –
La strigătele mele-aminte!
Pleacă-Ţi urechea – Domnul meu –
Şi-ascultă-mi rugile, mereu,
Pentru că ele sunt făcute
Cu buzele neprefăcute!
2 Să se arate-acum, aş vrea –
În faţa Ta – dreptatea mea!
Pleacă-Ţi – te rog – a Ta privire,
Peste a mea neprihănire!
3 Doamne, dacă vei căuta
La mine şi-mi vei cerceta
Inima noaptea, vei vedea
Că nu găseşti nimic în ea.
Încearcă-mi-o cu-a Ta măsură,
Să vezi că tot ce am în gură –
Adică ceea ce vorbesc –
E numai ceea ce gândesc.
4 Cât despre legătura mea
Cu oamenii, Tu vei vedea
Că merg după cuvântul Tău
Şi mă feresc de omul rău
Cari se arată-asupritor.
5 Priveşte-mi urma paşilor
Şi vei vedea că a mea cale
Pe plac îi e inimii Tale.
Nu se va clătina nicicând,
Piciorul meu, pe cale-Ţi stând.
6 La Tine strig, Doamne al meu,
Pentru că Tu m-asculţi mereu!
Pleacă-Ţi urechea către mine,
S-ajungă-al meu cuvânt, la Tine!
7 Arată-mi Doamne – nu mai sta –
Acuma, bunătatea Ta
Cea minunată şi cea mare,
Căci Tu îi scapi pe-aceia care
La Tine s-au adăpostit,
Şi izbăvire-ai dăruit –
Prin a Ta dreaptă – tuturor,
Faţă de toţi duşmanii lor!
8 Ca pe a ochilor lumină,
Păzeşte-mă şi fă să vină
Asupră-mi ocrotirea Ta,
Căci adăpost îmi voi căta
La umbra aripilor Tale,
9 Când oameni răi îmi ies în cale
Şi ne-ncetat mă prigonesc,
Iar cei care mă duşmănesc
S-au strâns cu toţi să mă-mpresoare
Pentru că vor să mă omoare.
10 Inima lor – o Doamne – iată,
Mereu le este încuiată;
În gura lor, neîncetat,
Vorbe semeţe s-au aflat.
11 Necontenit, mă urmăresc,
Mă înconjoară, mă pândesc
Gândind că au să mă-ncolţească
Şi la pământ să mă trântească.
12 Ei sunt asemeni unui leu
Flămând şi lacom tot mereu,
Sau ca şi puiul leului –
La pândă – în culcuşul lui.
13 O Doamne, Dumnezeul meu,
Te scoală-acuma, Te rog eu!
Ieşi înainte şi-mi doboară
Vrăjmaşii care mă-nconjoară!
Cu sabia să îi loveşti
Şi astfel să mă izbăveşti!
14 Doamne, în mâna Ta cea tare,
Se află doar, a mea scăpare.
De oamenii ce-n lume sânt,
Mă scapă, căci ei, pe pământ –
În astă viaţă – şi-au luat
Partea cea bună, ne-ncetat.
Cu bunătăţi, Tu ai umplut
Pântecul lor şi am văzut
Cât de sătui sunt fiii lor
Şi cum apoi, prinosul lor,
La porci l-au aruncat. Dar eu
15 Încredinţat sunt că, mereu –
În nevinovăţia mea –
Să Îţi văd faţa, voi putea.
De-ndată ce-o să mă trezesc,
Eu, chipul Tău, am să-l zăresc
Şi-n fiecare zi, astfel,
Voi fi sătul, privind la El.