1 Doamne – tăria mea, mereu –
Din inimă Te iubesc eu!
2 Tu, stâncă şi cetate-mi eşti!
Tu Doamne, doar, mă izbăveşti!
În Tine, mă ascund mereu,
Căci stâncă-mi eşti şi scut al meu.
Tu Doamne eşti a mea tărie
Şi-ntăritură, pe vecie!
3 Iată că eu doar am strigat
„Să fie Domnul lăudat!”
Şi-ndată fost-am izbăvit
De cei care m-au duşmănit.
4 Când moartea mă înconjura
Cu legături şi mă-ngrozea
Cu râurile de pierire,
5 Când mă prinsese-n stăpânire
Înfăşurările pe care
Singur mormântul doar le are,
Când lanţul morţii m-a cuprins –
6 În strâmtorarea ce m-a prins –
Eu, către Domnul, am strigat
Şi-n ajutor eu l-am chemat.
El, din înaltul cerului –
De unde e lăcaşul Lui –
M-a auzit când L-am strigat,
Şi-atunci urechea Şi-a plecat
La glasul meu. M-a auzit
7 Şi-n urmă, El a zguduit
Pământul şi a clătinat
Munţii în temelii, de-ndat’,
Căci El a vrut ca să se ştie
Că s-a stârnit a Lui mânie.
8 Pe nări, El, fum, a aruncat
Şi foc, din gură, a vărsat.
Cărbuni aprinşi ţâşneau din ea
Şi-n jurul lor totul ardea.
9 De ceruri, El s-a apucat
Şi-n faţă Şi le-a aplecat,
Să poată ca să se pogoare.
Un nor avuse sub picioare.
10 Un heruvim, cal, Îi era
Şi pe aripi de vânt zbura.
11 Din întuneric, am văzut
Că-nvelitoare Şi-a făcut.
Cortul pe care îl avea –
Şi tot ce-n juru-I se găsea –
Ape păreau, întunecate,
În negri nori înfăşurate.
12 Din strălucirea ce-o avea –
Ce-n faţa Lui se răsfrângea –
Nori au ţâşnit, neîncetat,
Şi grindină au aruncat.
Apoi s-au prefăcut, pe loc,
În mari cărbuni aprinşi, de foc.
13 Domnul, în ceruri, a tunat.
Cel Prea Înalt Şi-a înălţat
Glasul, cu grindină şi foc.
14 Săgeţi a aruncat: pe loc,
Ai mei vrăjmaşi s-au risipit.
Când trăznetele au sporit,
Ei au fugit, în graba mare,
Voind a căuta scăpare.
15 Atuncea, s-au descoperit
Albii de ape şi-au ieşit,
Astfel, în urmă, la iveală –
Ca să Îţi deie socoteală –
Ascunsa temelie care
Ţine această lume mare.
Doamne, toate s-au întâmplat,
În clipa-n care le-ai mustrat,
Atuncea când s-a auzit
Ce vuiet mare a stârnit
Suflarea din nările Tale
Cari spulberă totul în cale.
16 De sus, El, mâna, Şi-a întins,
M-a scos din ape – căci m-a prins –
17 Şi astfel fost-am izbăvit
De cei care m-au duşmănit,
De toţi vrăjmaşii mei cei mari,
Care, mereu, erau mai tari.
18 Deodată, ei au năvălit
Asupră-mi şi m-au strâmtorit,
Dar Domnu-a fost sprijinul meu.
19 La loc larg, El m-a scos, mereu,
Şi m-a scăpat, căci se vădeşte
Cum că pe mine mă iubeşte.
20 Neprihănirea, mi-a zărit
Şi după ea m-a cântărit,
Căci după inima-mi curată –
În urmă – El mi-a dat răsplată.
21 Căile Lui, eu le-am păzit
Şi nicicând n-am păcătuit
Faţă de Dumnezeul meu,
22 Iar ale Lui porunci, mereu,
În a mea faţă s-au aflat.
De-asemeni, nu m-am depărtat,
Nicicând, de legea Domnului.
23 Fără de vină-n faţa Lui,
Întotdeauna, fost-am eu,
Pentru că m-am păzit, mereu,
Ca făr’delegi să fi făcut.
24 Pe toate, Domnul le-a ştiut
Şi de aceea, negreşit,
Mie, mereu, mi-a răsplătit –
După a mea neprihănire,
După a mâinii curăţire –
Căci ele-au preţ în ochii Lui,
Fiind pe placul Domnului.
25 Cu omul bun, bun Te-ai vădit;
Apoi cu cel neprihănit,
Neprihănit Te-ai arătat.
26 Curat eşti Tu, cu cel curat.
Cu cel stricat, Te porţi la fel,
Aşa după cum este el.
27 Poporul care e smerit,
De Tine este mântuit.
Priviri trufaşe dovedite,
În faţa Ta vor fi smerite.
28 Tu Doamne-aprinzi lumina mea.
Tu-mi luminezi, de-asemenea,
Bezna ce este-n jurul meu.
29 Cu Tine doar, năvălesc eu
Asupra oştii înarmate,
Sar peste zidurile toate
Ce-mi stau în faţă, întărite.
30 Căile-Ţi sunt desăvârşite
Şi-al Tău Cuvânt e încercat.
El e un scut adevărat,
Mereu, pentru acela care,
În El, îşi caută scăpare.
31 Căci cine, Doamne, e mereu –
Afar’ de Tine – Dumnezeu?
Afar’ de Tine, cine încă
S-a dovedit că este stâncă?
32 Iată căci cu puteri sunt eu,
Încins de Domnul Dumnezeu
Cari cu poveţe mă îndreaptă
Pe calea care este dreaptă.
33 Picioarele-mi, de Domnul meu,
Făcute-s spre a fi, mereu,
Precum cerboaicele le au.
Pe înălţimi sunt pus să stau.
34 El, mâna-n luptă, îmi deprinde,
Aşa că braţul meu întinde
Arcul cel tare, de aramă.
35 Cu Tine, sunt lipsit de teamă,
Căci scutul mântuirii Tale
Mă apără pe a mea cale.
Mă întăreşte dreapta Ta,
Şi-n al meu sprijin ea va sta.
Nemărginita-Ţi îndurare,
Pe mine mă va face mare.
36 Lărgeşti, mereu, căile mele,
Să nu-mi alunece, pe ele,
Gleznele-atuncea când păşesc.
37 Pe-ai mei vrăjmaşi îi urmăresc;
Din urmă îi ajung apoi,
Şi nu mă întorc înapoi
Până când nu îi nimicesc.
38 Pe toţi duşmanii îi zdrobesc,
De nu pot să se mai ridice.
Se-nclină, cad ca nişte spice
Şi în picioare îi calc eu.
39 Tu Doamne, mă încingi, mereu,
Cu-a Ta putere, iar apoi,
Gata sunt eu pentru război.
Sub paşii mei, mereu, îi pui
Pe-ai mei vrăjmaşi şi îi răpui.
40 Cu toţi-n faţa mea, apoi,
O iau la fugă, înapoi,
Căci eu îi nimicesc pe cei
Cari mă urăsc fără temei.
41 Ei strigă-n disperarea lor,
Făr’ să primească ajutor:
Nu sunt de nimeni ajutaţi
Şi nu mai pot a fi scăpaţi.
La Dumnezeu ei au strigat,
Dar El – răspunsuri – nu le-a dat.
42 Eu îi pisez atât de tare,
Încât ajung ca praful care
Este purtat pe-aripi de vânt.
Îi calc sub tălpi, încât pământ
Au să ajungă ei apoi,
Ca şi al uliţei noroi.
43 Din ne-nţelegerile care,
Mereu, poporul meu le are,
Tu eşti Acela care poţi,
Întotdeauna, să mă scoţi.
Mă pui în fruntea tuturor,
Al neamurilor domnitor.
Un neam pe cari nu-l cunoşteam,
Acuma drept supus îl am
44 Şi mă ascultă – negreşit –
În tot ceea ce-am poruncit.
Fiii străinului roiesc
În juru-mi şi mă linguşesc.
45 Şi inima li se înmoaie,
Ca şi pământul după ploaie.
De fiecare dată când
Ies din cetăţi, merg tremurând.
46 Trăiască Domnul Dumnezeu!
Trăiască al meu Domn mereu,
Iar Stânca mea cea minunată,
Să fie binecuvântată!
Mărit să fie Dumnezeu,
Căci e mântuitorul meu!
47 El este-al meu răzbunător,
Care-mi supune-orice popor
48 Şi cari, mereu, mă izbăveşte
De cel care mă duşmăneşte!
Mai sus mă-nalţi Tu, decât cei
Care potrivnici sunt ai mei.
Tu Doamne-mi eşti izbăvitor,
De omul cel asupritor.
49 De-aceea, printre neamuri, eu
Te laud Doamne, tot mereu,
Iar Numele Tău Cel slăvit,
Îl voi cânta, necontenit.
50 Mereu, pentru-al Său împărat,
Mari izbăviri Domnul a dat,
Iar David – unsul Domnului –
Capătă îndurarea Lui,
Căci dată-i ea pentru vecie,
Peste întreaga-i seminţie.