1 Iată că ceruri, câte sânt,
De slava Domnului Cel Sfânt
Mărturisesc necontenit.
A lor întindere-a vestit
Lucrările mâinilor Lui.
2 Despre lucrarea Domnului,
Ziua ce-n asfinţit apune,
La următoarea îi va spune.
3 Fără vreun sunet sau cuvânt –
Purtate pe aripi de vânt –
4 Veştile ei se răspândesc
Peste pământ şi-l împânzesc,
Cutreierând lumea cea mare,
Până la ale ei hotare.
În ceruri, mâna Domnului
Un cort întins-a soarelui.
5 Soarele-apoi, ca şi un mire,
Şi-arată faţa peste fire.
Precum un mire ce-a ieşit
Dintr-o odaie de nuntit.
Ca un viteaz neînfricat,
Pe boltă, el s-a aruncat,
Iar drumul său are să fie
Făcut, mereu, cu bucurie.
6 Răsare-n capul cerului
Şi îşi sfârşeşte drumul lui,
La celălalt capăt pe care,
Întinderea cerească-l are.
Căldura-i peste tot pătrunde
Şi nimeni nu se poate-ascunde
De flacăra dogorii lui.
7 Iată că legea Domnului
Se-arată-a fi desăvârşită,
Căci numai ea este menită
Ca ne-ncetat să ne vegheze
Şi suflete să-nvioreze.
Mărturisirea ce-a fost dată
De Domnul este-adevărată,
Şi-nţelepciune dă, uşor,
Omului cel neştiutor.
8 Orânduirile pe care
Al nostru Dumnezeu le are,
Fără prihană se vădesc
Şi inima o-nvăluiesc.
Poruncile Domnului Sfânt,
Necontenit, curate sânt,
Iar celor care le urmează,
Mereu, ochii le luminează.
9 Frica de Domnul e curată
Şi pe vecie-i aşezată,
Iar judecăţile pe care
Al nostru Dumnezeu le are,
Adevărate s-au vădit,
Căci drepte sunt, necontenit.
10 Mai mult preţ ele-au arătat,
Decât tot aurul curat.
Dulceaţa lor e mult mai mare,
Decât dulceaţa ce o are
Mierea din fagure în ea.
11 Învăţătură va avea,
Mereu, din ele, robul Tău,
Drept călăuză-n drumul său.
Răsplată mare dobândeşte
Acela care le păzeşte.
12 Dar cine are cunoştinţă,
Când a greşit din neştiinţă?
Mă iartă pentru ce-am făcut,
Fără ca eu să fi ştiut!
13 Păzeşte, de asemenea,
Pe robul Tău, de boala rea
Cari numai din mândrie vine
Şi n-o lăsa ca peste mine
Să poată pune stăpânire!
Atuncea, în neprihănire,
Am să trăiesc neîncetat,
Fiind mereu nevinovat,
Căci n-o să am păcate cari
Să se vădească a fi mari.
14 Priveşte, cu bunăvoinţă,
Către umila mea fiinţă,
Primind la Tine – negreşit –
Cuvintele ce le-am rostit
Şi simţămintele pe care
Adâncul inimii le are,
Căci Tu eşti Stânca mea, mereu!
Tu eşti Izbăvitorul meu!