1 De ce se-ntărâtă, oare,
Neamurile de departe?
De ce cugetă popoare
Numai la lucruri deşarte?
2 Împăraţii, toţi, se scoală,
Domnitori se sfătuiesc,
Şi-mpreună se răscoală
Contra Domnului ceresc
Şi-mpotriva Celui care
Este al Său Uns, zicând
Prinşi de o furie mare:
„Hai să strângem al nost’ rând,
3 Căci ni s-a umplut măsura!
Să scăpăm de jugul Lor!
Să le rupem legătura,
Spre binele tuturor!”
4 Dar Cel care-n ceruri şade –
Domnul – râde de acei,
Iar batjocura Lui cade,
Din înalturi, peste ei.
5 Apoi, Domnul le vorbeşte
În mânia Lui cea mare;
Cu urgia-I îngrozeşte
Şi-i sperie pe fiecare.
6 „Iată dar, ce făcut-am Eu:
Totuşi am uns un Împărat –
Chiar în Sion – muntele Meu.”
Unsul, astfel, a cuvântat:
7 „Ce hotărăşte Dumnezeu,
Eu voi vesti, căci Mi-a vorbit
În acest fel: „Eşti Fiul Meu,
Pe care azi L-am zămislit.
8 Tu cere-Mi doar, şi-Ţi dăruiesc,
Azi, neamurile moştenire,
Şi-ntreg pământul, Eu voiesc,
Să-Ţi fie dat în stăpânire.
9 Asemeni vaselor de lut
Ce-au fost de un olar lucrate,
Cu un toiag din fier făcut,
Tu le vei sfărâma pe toate.”
10 Cu-nţelepciune vă purtaţi,
De-acuma, împăraţilor!
Învăţătură adunaţi
Şi voi, judecătorilor!
11 Cu frică, Domnului, slujiţi,
Şi tremurând vă bucuraţi!
12 Pe al Său Fiu să Îl cinstiţi,
Ca nu cumva Să-L mâniaţi
Şi să pieriţi pe-a voastră cale.
Căci iată, gata-i să se-aprindă
Mânia Lui şi-atuncea, vale,
Va curge şi-o să vă cuprindă.
Ferice e de toţi cei care
Vor face doar în acest fel,
Ferice e de fiecare
Dacă, mereu, se-ncrede-n El.