22
O Doamne, Dumnezeul meu,
De ce acum – în ceasul greu –
M-ai părăsit, Te-ai depărtat,
În ajutor Tu nu mi-ai stat
Şi n-ai luat seama la cele
Cari fost-au plângerile mele?
Ziua strig, Doamne, către Tine.
Noaptea, odihna nu îmi vine
Şi strig din nou, căci singur sânt.
Totuşi, Tu eşti mereu Cel Sfânt
În al lui Israel popor.
În laudele tuturor,
Tu locuieşti, necontenit.
Părinţii noştri au privit
La Domnul, căci în El credeau
Şi izbăvire căpătau.
S-au încrezut, mereu, în Tine,
Căci nu i-ai lăsat de ruşine.
Când către Tine au strigat,
Mereu din toate i-ai scăpat.
Iată că eu acuma sânt
Ca şi un vierme, pe pământ.
Sunt de ocara tuturor,
Dispreţuit de-al meu popor.
Toţi cei care mă întâlnesc,
Mereu doar mă batjocoresc.
Capul şi-l clatină un pic
Şi dispreţuitori îşi zic:
„În Domnul s-a-ncrezut mereu!
Să-l mântuiască Dumnezeu!
Să-l izbăvească, de voieşte,
Pentru că Domnul îl iubeşte!”
Din pântecele mamei mele,
M-ai scos Tu, Doamne şi, de rele –
Sau de vreo grijă – m-ai ferit,
La al ei sân adăpostit.
10 De când la sânul ei eram,
Sub paza Ta eu mă aflam,
Căci doar pe Tine – Dumnezeu –
Din al ei pântec, Te am eu.
11 Să nu Te-ndepărtezi de mine,
Căci în necazul care vine
Să mă lovească zdrobitor,
Sunt singur, fără ajutor.
12 Iată că m-au înconjurat
Tauri furioşi care-au plecat
Din al Basanului ţinut.
Roată, în juru-mi, au făcut
Şi simt cum carnea-mi se-nfioară
Văzându-i cum mă împresoară.
13 Iată-i că împotriva mea
Gura-şi deschid, asemenea
Precum un leu care răcneşte
Şi-apoi să sfâşie porneşte.
14 Mă scurg ca apele, mă-mpart
Şi oasele mi se despart,
Iar inima-mi de ceară pare,
Scăzând precum o lumânare.
O simt dar, înlăuntrul meu,
Cum se topeşte tot mereu.
15 Toată puterea mi-a secat
Şi precum lutul s-a uscat,
Încât chiar limba mi-am simţit,
De-al gurii cer, cum s-a lipit.
Către ţărâna morţi-acum,
Ai îndreptat Tu, al meu drum.
16 Căci nişte câini mă înconjoară.
Nelegiuiţii mă-nfioară,
Dându-mi târcoale ne-ncetat.
În al lor mijloc aşezat –
Iată – acuma, am ajuns.
Mâini şi picioare, mi-au străpuns,
17 Iar oasele, dacă aş vrea
Să mi le număr, aş putea.
Curioşi ei însă mă privesc,
Căci ne-ncetat doar mă pândesc.
18 Hainele mele, între ei,
Le-au împărţit oameni-acei,
Şi-au pus – pentru cămaşa mea –
S-aleagă sorţii cui s-o dea.
19 Doamne, aproape-acum Te ţine
Şi nu Te depărta de mine,
Căci Tu Doamne – pentru vecie –
Eşti Cel care îmi dă tărie!
Grabnic îmi vină-n ajutor,
Căci eşti al meu izbăvitor!
20 De sabie – o, Domnul meu –
Îmi scapă sufletul, mereu,
Şi izbăveşte a mea viaţă
De câinii care-mi stau în faţă!
21 Din coarnele bivolului
Şi-apoi din gura leului,
Mă scoate-n ceasu-acesta rău,
22 Căci voi vesti Numele Tău
La ai mei fraţi, fără-ncetare
Şi-apoi la-ntreaga adunare
Am să Te laud, tot mereu.
23 Cei ce se tem de Dumnezeu
Să-L laude, neîncetat!
Cei cari din Iacov v-aţi săltat,
Necontenit slavă să-I daţi!
În faţă-I, vă cutremuraţi,
Seminţe-ale lui Israel,
24 Pentru că niciodată, El,
Să ştiţi că, n-a dispreţuit
Pe cel ce-a fost nenorocit
Şi nici cu ură nu priveşte
Necazul care îl loveşte
Pe-un om făcându-l strâmtorat!
Domnul, nicicând, ascuns n-a stat,
Căci El ascultă, negreşit,
Când strigă cel nenorocit.
25 Pricina laudelor care
Le voi aduce-n adunare,
Tu Doamne ai să fii mereu,
Iar a mea juruinţă, eu
Am s-o-mplinesc necontenit,
În faţa celor ce-au vădit
Că teamă au avut de Tine.
26 Toţi cei săraci, eu ştiu prea bine
Că au să fie săturaţi!
Pe Domnul să Îl lăudaţi
Voi toţi acei care, mereu,
Îl căutaţi pe Dumnezeu,
Iar inimile să vă fie
Pline, în veci, de bucurie!
27 Pământu-ntreg va şti de El
Şi toţi se vor întoarce-astfel,
La Dumnezeul nostru tare.
Toate familiile care
Se află pe acest pământ,
În faţa Domnului Cel Sfânt
Veni-vor ca să se închine
În vremea care grabnic vine.
28 Căci numai a lui Dumnezeu
E-mpărăţia, tot mereu.
El este Cel ce Se vădeşte
Că peste neamuri stăpâneşte.
29 Toţi cei puternici care sânt
Pe faţa-ntregului pământ,
Au să se-nchine Domnului
Şi vor mânca în faţa Lui.
Astfel, toţi cei cari, bunăoară,
Doar în ţărână se pogoară
Căci nu pot viaţa să şi-o ţină,
La El vor trebui să vină
Ca să se plece-n faţa Lui.
30 Un neam de oameni Domnului
Au să-I slujească, ne-ncetat.
La cei care-i vor fi urmat,
Ei le vor povesti mereu,
Despre al nostru Dumnezeu.
31 La rândul lor, apoi şi ei
Îi vor vesti pe toţi acei
Care urmaşi au să le fie
În vremile ce au să vie,
Despre dreptatea Domnului.
Urechile poporului
Ce se va naşte, tot mereu,
Despre al nostru Dumnezeu
Vor auzi, iar fiecare
Va şti a Domnului lucrare.