1 Doamne, eşti Stânca mea mereu
Şi către Tine doar, strig eu!
La al meu strigăt, surd, nu sta,
Căci dacă Te vei depărta
Făr’ să-mi răspunzi, eu bunăoară,
Asemeni celor ce pogoară
În groapa morţii, am să fiu.
2 Doamne, eu către Tine viu:
Ascultă-mi rugile-nălţate
Când mâinile-mi sunt ridicate
Către locaşul Tău cel Sfânt.
3 Nu mă lua de pe pământ
Ca oamenii cei răi vădiţi
Şi ca acei nelegiuiţi
Cari despre pace doar vorbesc
Atuncea când îl întâlnesc
Pe-al lor aproape, făr’ s-arate
Că-n inimi au doar răutate.
4 Dă-le răsplată ne-ncetat,
Aşa precum ei au lucrat,
După lucrarea mâinilor
Şi după răutatea lor!
Să le dai plata meritată
Aşa cum se cuvine dată!
5 Ei, la lucrarea Domnului –
La tot ce face mâna Lui –
Nu vor, deloc, să ia aminte,
Ci îşi duc viaţa înainte.
Domnul să îi doboare dar,
Să nu se mai ridice iar!
6 Să fie binecuvântat
Domnul, căci El – neîncetat –
Ascultă ruga ce-o fac eu.
7 Tărie-mi e şi scut al meu,
Iar inima-mi a căpătat
Credinţă, căci m-a ajutat;
De-aceea doar, de veselie,
Plină de-acuma o să-mi fie,
Iar prin cântarea mea, mereu,
Pe Domnul am să-L laud eu.
8 El e putere în popor,
E Stâncă şi izbăvitor
Pentru cel ce a fost adus
Şi drept al Său uns a fost pus.
9 Doamne, pe-ntreg poporul Tău,
Îl mântuie de orice rău!
La moştenirea Ta, veghează
Mereu, şi-o binecuvintează!
În veci să fii al lor păstor,
Precum şi-al lor sprijinitor.