1 Voi toţi – fiii lui Dumnezeu –
Slavă şi cinste-I daţi, mereu!
2 Cum se cuvine Domnului,
Slavă să-I daţi Numelui Lui!
În faţă-I când vă închinaţi,
Podoabe sfinte să purtaţi!
3 Pe ape, vocea Lui răsună
Şi tunetele se adună
Vorbind cu glasuri răspicate
Prin bubuieli nenumărate.
Domnul este Acela cari
Şade mereu pe ape mari.
4 Puternic şi măreţ se-arată
Glasul lui Dumnezeu, căci iată,
5 El sfarmă cedrii cei pe care –
Pe-al său pământ – Libanu-i are.
6 La glasul Lui, ajuns-au ei
Să salte ca nişte viţei.
Libanul, Sirionul sar
Ca nişte pui de bivol dar.
7 Flăcări de foc – la glasul Lui –
Ţâşnesc, căci vocea Domnului
8 Face să tremure pe dată
Toată pustia-nspăimântată.
Pustia Cades a săltat,
Când glasul Lui a răsunat.
9 Cerboaica naşte ai ei pui,
Când strigă glasul Domnului.
Pădurile-s înfricoşate,
Când de-al Său glas sunt despuiate.
Tot – în locaşul Domnului –
Strigă mereu doar, „Slavă Lui!”
10 Pe al Său scaun de domnie,
Domnul şedea – din veşnicie –
În vremea care s-a pornit
Potopul ce a înghiţit
Întreg pământul. Dumnezeu
Are a-mpărăţi mereu,
Pe al Său scaun de domnie.
11 Poporului îi dă tărie,
Cu pace-l binecuvintează,
Mereu, şi-asupra lui veghează.