1 Te-nalţ Doamne, căci m-ai săltat
Şi pe vrăjmaşi nu i-ai lăsat
Ca să se bucure de mine.
2 Când eu strigat-am către Tine,
Iată că Tu m-ai ascultat
Şi vindecare-apoi mi-ai dat.
3 Prin al Tău mare ajutor –
Din locuinţa morţilor –
Sufletul meu s-a ridicat.
Doamne, viaţă din nou, mi-ai dat,
Pentru că Tu m-ai scos afară
Dintre cei care se-ndreptară
Spre groapă, morţii aruncaţi.
4 Lui Dumnezeu să Îi cântaţi
Voi cari, de El, sunteţi iubiţi!
Să-L lăudaţi, să preamăriţi
Numele Lui Cel Sfânt, mereu!
5 Mâniile lui Dumnezeu
O clipă-ntunecă-a Lui faţă,
Dar îndurarea-I ţine-o viaţă:
Seara – de plânsul o să vie –
În zori veni-va veselie.
6 Când mi-a mers bine, am gândit:
„În veci voi fi de neclintit!”
7 Bunăvoinţa Ta cea mare
M-a aşezat pe-un munte tare…
Dar Ţi-ai ascuns faţa de-ndat’,
Şi-atuncea eu m-am tulburat.
8 Degrabă, către Dumnezeu
Mi-am îndreptat cugetul meu.
În disperare am strigat
Şi-n felu-acesta m-am rugat:
9 „Ce-ai să câştigi de risipeşti
Sângele meu? De ce voieşti,
O, Doamne, ca să mă omori
Şi-n groapă-apoi, să mă pogori?
Poate ţărâna să Îţi dea
Vreo laudă? Sau poate ea
Să ducă vestea – să se ştie –
Despre a Ta credincioşie?
10 Ascultă, Doamne, al meu glas
Şi milă ai, în acest ceas,
Iar după îndurarea-Ţi mare,
Ajută-mă în strâmtorare!” –
11 De ochiul Tău am fost văzut
Şi-ndată mi s-a prefăcut,
În veselie, tânguirea,
Căci Tu adus-ai izbăvirea.
Sacul de jale mi-ai desprins
Şi-am fost cu bucurie-ncins,
12 Ca nu cumva inima mea –
Mută – în al meu trup, să stea,
Ci să Îţi cânte, tot mereu.
De-a pururea Te laud eu!