1 Doamne, mereu mă-ncred în Tine,
Să nu ajung dat de ruşine.
Mă izbăveşte – Domnul meu –
După dreptatea Ta, cer eu!
2 Pleacă-Ţi urechea către mine
Şi-ajută-mă când strig la Tine!
Fii stânca mea ocrotitoare
Şi cetăţuia-mi de scăpare!
3 Tu îmi eşti Stâncă, Domnul meu,
Şi Cetăţuia mea, mereu,
Iar pentru Numele Tău Sfânt
Mă vei conduce pe pământ.
Tu Doamne, mă călăuzeşti
Şi-n toate mă povăţuieşti.
4 Un laţ, vrăjmaşul îmi întinde
Ca să încerce a mă prinde.
Scapă-mă dar, din laţ, mereu,
Căci eşti Ocrotitorul meu!
5 Iată că am găsit cu cale
Să-ncredinţez mâinilor Tale
Al meu duh, căci mă izbăveşti
Pentru că doar Tu singur eşti
Un Dumnezeu adevărat.
6 Acei care au căutat,
Idoli deşerţi, să le slujească
Şi-apoi de ei să se lipească,
Mie urâţi mi-au fost mereu,
Pentru că-n Domnul mă-ncred eu.
7 Fă-mă să mă înveselesc,
Căci să mă bucur – îmi doresc –
De nesfârşita-Ţi îndurare.
Tu-mi ştii ticăloşia-mi mare,
Neliniştea care mereu
Îmi macină sufletul meu,
8 Şi n-ai să-Ţi laşi robul să cadă
În mâinile vrăjmaşe, pradă.
Ştiu că mereu, Tu mă veghezi
Şi în loc larg ai să m-aşezi.
9 Ai milă, Doamne, şi-ndurare,
Pentru că sunt în strâmtorare,
Iar întristarea mi-a topit
Faţa şi trupul. Negreşit,
Şi sufletul mi se topeşte,
Căci întristarea-l copleşeşte.
10 Viaţa mi-e plină de durere
Şi-ncet, încet, începe-a piere,
Iar în suspine, anii mei
Se sting şi se sfârşesc şi ei.
Puterile mi se sleiesc,
Iar oasele îmi putrezesc,
Căci făr’delegea mea cea mare
Mă macină fără-ncetare.
11 Din pricina vrăjmaşilor,
Sunt de ocara tuturor.
Pentru vecini, ocară-s eu
Şi groază doar – în jurul meu –
Printre prieteni, răspândesc.
Cei ce mă văd, mă ocolesc
În grabă mare, căci oricine –
Pe uliţă – fuge de mine.
12 Ca pe un mort, toţi m-au uitat
Şi sunt ca vasul sfărâmat.
13 Aud pe mulţi şi iau aminte
La ale lor rele cuvinte;
Văd spaima care se lăţeşte
Şi care împrejur domneşte,
Când toţi vrăjmaşii se adună
Ca sfat să ţină, împreună
Şi uneltesc apoi pe faţă,
Voind să ieie a mea viaţă.
14 În Domnul însă, mă-ncred eu
Şi zic: „Eşti Dumnezeul meu!”
15 În mâna Ta e a mea soartă.
De grijă – Doamne – Tu îmi poartă.
De-ai mei vrăjmaşi şi de cei care
Mă prigonesc fără-ncetare,
Scapă-mă Doamne, nu mai sta!
16 Fă să lumine Faţa Ta,
Peste umilul rob al Tău,
Şi scapă-mă în ceasul rău,
Prin nesfârşita-Ţi îndurare,
Prin bunătatea Ta cea mare!
17 Să nu rămân dat de ruşine,
Când, Doamne, eu mă-ncred în Tine.
Cei răi să fie ruşinaţi
Şi pradă morţi-apoi lăsaţi!
18 Să amuţească pe vecie
Buzele care, cu trufie,
Şi cu-ndrăzneală doar, vorbesc
Când cu dispreţ minciuni rostesc,
Ca să-l lovească negreşit,
Pe cel ce e neprihănit!
19 Iată, nebănuit de mare
E bunătatea cea pe care
Tu o păstrezi, spre-a face bine
Celor care se tem de Tine,
Căci din ea, parte, ai făcut
La toţi cei care Te-au crezut!
20 Tu să-i ascunzi, găseşti cu cale,
La adăpostul Feţei Tale,
De toţi cei care-i prigonesc,
De limbile ce clevetesc.
Un adăpost ei au găsit,
Căci al Tăui cort i-a ocrotit.
21 Să fie binecuvântat
Domnul, căci El a arătat –
Faţă de mine – îndurare:
Parcă într-o cetate tare,
Eu aş fi fost adăpostit.
22 „Din faţa Ta, sunt izgonit!” –
În gândul meu îmi tot ziceam,
Însă nechibzuit eram
Când pe-acest gând întunecat
Să prindă glas, eu l-am lăsat.
Dar rugăciunile rostite
De către mine, sunt primite,
Căci Tu, Doamne, m-ai ascultat
Când înspre Tine am strigat.
23 Voi toţi cei cari sunteţi iubiţi
De Dumnezeu, mereu să ştiţi
Că trebuie, la fel apoi,
Pe Domnul să-L iubiţi şi voi.
Pe credincioşi, El îi păzeşte,
Dar foarte aspru-i pedepseşte
Pe cei cari mândri s-au vădit.
24 Vă ţineţi tari necontenit,
Şi-n inimi să vă-mbărbătaţi
Voi toţi cei care arătaţi
Că aşezate vi-s, mereu,
Nădejdile, în Dumnezeu!