1 Ferice e de-acela care,
Pentru fărădelegea-i mare,
Iertare-n urmă-a dobândit
Şi-al său păcat e-acoperit!
2 Ferice e de orişicine
Căruia Domnul nu-i va ţine
În seamă, vreo nelegiuire,
Şi-al cărui duh nu are ştire
De viclenii ascunse-n el!
Ferice e de omu-acel!
3 Atâta timp cât am tăcut,
Să se topească-au început
Oasele mele, apăsate
De gemetele-mi necurmate.
4 Căci zi şi noapte, mâna Ta,
Apăsător, asupră-mi sta.
Precum pământul însetat,
De-a verii arşiţă-i uscat,
Aşa simţeam şi eu, în mine,
Cum vlaga-mi se usucă-n vine.
(Oprire) 5 Atuncea, Ţi-am mărturisit
Păcatul ce l-am săvârşit
Şi n-am lăsat nimic să stea
Ascuns, din făr’delegea mea.
Am zis atunci: „Am să vorbesc
Şi am să Îi mărturisesc,
Domnului meu, că am greşit,
Că făr’delegi am făptuit!”
Tu ai iertat păcatul meu,
(Oprire) 6 Şi de aceea-l îndemn eu
Pe orice om evlavios
Cari se vădeşte credincios,
Ca ruga lui să Ţi-o trimită
Mereu, la vremea potrivită!
Chiar dacă ape mari, apoi,
Au să se verse în puhoi,
Pe el nu pot ca să-l învingă,
Pentru că n-au cum să-l atingă.
7 Tu îmi eşti, Doamne, ocrotire
Şi cu cântări de izbăvire
Mă înconjori, pentru că poţi,
Din mari necazuri să mă scoţi.
(Oprire) 8 „Eu”– zice Domnul Dumnezeu –
„Eu te voi învăţa mereu,
Şi-am să-Ţi arăt calea curată
Care va trebui urmată.
Sfaturi am să-ţi încredinţez
Şi-asupra ta am să veghez.”
9 Nu v-arătaţi nepricepuţi
Precum catârii sunt făcuţi,
Sau cum sunt caii cei struniţi
Cu frâul ori sunt stăpâniţi
Cu o zăbală care-i ţine
Legaţi, departe stând, de tine.
10 Dar parte de durere multă
Are cel rău, cari nu ascultă.
Cel care-n Domnul se încrede,
Necontenit acela vede
Cum îndurarea Domnului
Se-adună împrejurul lui.
11 Neprihăniţilor, mereu,
Vă bucuraţi în Dumnezeu,
Umpluţi fiind de veselie!
Strigaţi, mereu, de bucurie,
Toţi cei care vă dovediţi,
În inimă, neprihăniţi!