1 Iată, în orice vreme, eu
Binecuvânt pe Dumnezeu.
Lauda Lui, loc, va avea
Întotdeauna-n gura mea.
2 Numai în Domnul, tot mereu,
Se laudă sufletul meu.
S-asculte cei nenorociţi,
Căci o să fie fericiţi
Şi-au să primească bucurie
Care în veci are să ţie.
3 Veniţi cu toţi să-L înălţăm
Pe Domnul şi să lăudăm
Numele Lui neîncetat!
4 Pe Domnul, eu L-am căutat,
Căci El, nicicând, n-a stat ascuns
Şi-astfel pe dată, mi-a răspuns.
M-a izbăvit din toate cele
Care-au fost temerile mele.
5 Când către El ai să priveşti,
De grabă ai să şi simţeşti
Cum luminată o să-ţi fie
Faţa, de-o mare bucurie,
Şi-n veci curată se va ţine,
Căci nu se umple de ruşine.
6 Când strigă un nenorocit,
Domnul aude negreşit,
Şi-l scapă din necazul lui.
7 Apoi, îngerul Domnului
Va tăbărî lângă cel care
Teamă faţă de Domnul are
Şi din primejdii – ne-ncetat –
Acela are-a fi scăpat.
8 Veniţi, gustaţi toţi cei ce vreţi,
Ce bun e Domnul, să vedeţi!
Ferice e de omul care,
În El, încrederea îşi are!
9 Voi, sfinţii Lui, teamă – mereu –
S-aveţi faţă de Dumnezeu;
Căci n-are nici o lipsă cel
Cari teamă va avea de El!
10 Puii de lei duc lipsă mare
Şi sunt flămânzi, însă cei care
Pe Domnu-L caută smeriţi,
De nici un bine nu-s lipsiţi.
11 Veniţi dar, fiilor să staţi
În juru-mi şi să ascultaţi
Căci o să vă învăţ, mereu,
Frică s-aveţi de Dumnezeu.
12 Cine e cel care-şi doreşte
O viaţă bună şi tânjeşte
Să aibă zile fericite
Şi-n bucurie doar trăite?
13 Limba, de rău, să ţi-o fereşti
Şi caută să nu rosteşti –
Atât cât vei trăi sub soare –
Cuvintele înşelătoare!
14 Îndepărtează pasul tău –
Neîncetat – de tot ce-i rău,
Caută pace a avea
Şi-aleargă-ntr-una, după ea!
15 Mereu sunt cei neprihăniţi,
De ochii Domnului priviţi
Şi-a Lui ureche e plecată
La ale lor strigăte-ndată.
16 Pe cei răi, El nu-i va lăsa,
Căci îşi întoarce Faţa Sa
În contra lor şi astfel sânt
Înlăturaţi de pe pământ
Şi ştearsă-i pomenirea lor.
17 Glasul neprihăniţilor
E ascultat de Dumnezeu
Care îi va scăpa, mereu,
Din mijlocul necazului.
18 Domnul, în bunătatea Lui,
Se-apropie de-acela care
O inimă înfrântă are,
Iar cel ce are-un duh zdrobit
Are să fie mântuit.
19 Nenorociri multe-au să vie
Şi-au să lovească, cu furie,
În omul cel neprihănit,
Dar Dumnezeu – necontenit –
Veghează şi îl izbăveşte,
20 Căci oasele i le păzeşte
Şi-n felu-acesta, niciodat’,
Un os nu îi va fi sfărmat.
21 Pe omul rău dar, bunăoară,
Nenorocirea îl omoară,
Dar toţi vrăjmaşii cei pe care
Omul neprihănit îi are
Neîncetat sunt urmăriţi
Şi au să fie pedepsiţi.
22 Scăpat e sufletul celui
Cari este rob al Domnului,
Şi-n felu-acesta, nimenea
Dintre cei cari, încrederea –
În Domnu-şi pun necontenit –
N-are să fie osândit.