1 Doamne, mă apără de cei
Ce se vădesc duşmanii ai mei,
Şi luptă Tu, cu cel ce vine
Şi vrea a se lupta cu mine!
2 Ia-Ţi scutul, pavăza cea tare,
Şi-ajută-mă în strâmtorare.
3 Învârte suliţa de-ndată,
Şi-azvârle cu a Ta săgeată
Către prigonitorii mei
Şi izbăveşte-mă de ei,
Spunându-i sufletului meu:
„Află că mântuirea-s Eu!”
4 Mereu să fie înfruntaţi
Şi să rămână ruşinaţi
Aceia care mă pândesc
Şi să-mi ia viaţa urmăresc!
Să dea-napoi şi să roşească
Cei care moarte-au să-mi dorească!
5 Acei care-mpotivă-mi sânt,
Să fie ca şi pleava-n vânt
Şi îngerul lui Dumnezeu
Să îi gonească tot mereu!
6 Le fie drumu-ntunecos –
Neîncetat – şi-alunecos,
Iar îngerul lui Dumnezeu
Să-i urmărească tot mereu!
7 Ei au întins un laţ al lor
Şi-o groapă sub al meu picior
Au mai săpat, fără temei,
Căci viaţa mea au vrut-o ei.
8 Prăpădul să-i năpăstuiască,
Pe ne-aşteptate să-i lovească
Şi-n laţul ce a fost întins,
Al lor picior să fie prins!
În groapa lor, chiar ei să cadă,
Pieirii să-i ajungă pradă!
9 Atuncea, doar în Dumnezeu
Se bucură sufletul meu,
Căci mântuirea dată mie
Îi va aduce veselie.
10 Atuncea, ale mele oase
Au să întrebe, bucuroase:
„O Doamne, spune oare cine
Mai poate fi la fel ca Tine,
Să-l scape pe nenorocit,
De unul care s-a vădit
A fi mai tare decât el?
Cine mai poate face-astfel?
Cine mai poate-aduce oare –
Pentru un om sărac – scăpare?
Şi cine oare-l izbăveşte
De-acela cari îl jefuieşte?”
11 Iată că martori mincinoşi
S-au ridicat acum, furioşi,
Şi să vorbesc, ei mi-au cerut,
De lucruri ce nu le-am ştiut.
12 Pentru tot binele apoi,
Ei mi-au dat răul înapoi
Şi sufletul mi-au pustiit,
13 Deşi când boala i-a lovit,
Eu – pentru ei – un sac purtam
Şi multe rugăciuni făceam,
Cu capul stând plecat – smerit –
Pe cari cu post le-am însoţit.
14 Plin de durere am umblat,
Ca pentru-un frate-adevărat,
Ca pentru un prieten care
Apropiat e. Jale mare
Asemeni mamelor, şi eu
Simţeam în ceasu-acela greu,
Iar capul mi-l ţineam plecat –
În acea vreme – ne-ncetat.
15 Dar dacă sub necazul greu,
M-am clătinat acum şi eu,
Ei bucuroşi s-au arătat.
Fără să ştiu, s-au adunat
Ca despre mine să vorbească
Râzând, să mă batjocorească
Şi să mă sfâşie de-ndat’.
16 Scrâşnesc din dinţi, neîncetat,
În contră-mi, ca şi cei vădiţi
A fi nişte nelegiuiţi,
Ca secăturile acele
Cari doar batjocuri au în ele.
17 Doamne, dar cât mai zăboveşti?
Oare – la ei – cât mai priveşti?
Din cursele ce le-au întins –
În care vor ca să fiu prins –
Să îmi scoţi sufletul, aş vrea!
De-asemeni, scapă viaţa mea,
Din ghearele duşmanilor
Cari sunt ca puii leilor!
18 Căci eu, în marea adunare,
Te laud fără încetare,
Şi-n mijlocul poporului,
Am să dau slavă Domnului.
19 Să nu se bucure acei
Cari se vădesc vrăjmaşii mei,
Şi nici să nu se mai îndemne
Făcând mereu, cu ochiul, semne!
Aceşti temuţi duşmani ai mei
Ură-mi nutresc, fără temei!
20 Nicicând, ei nu vorbesc de pace,
Ci să urzească doar, le place,
Înşelăciune şi ocară,
Faţă de oamenii din ţară
Care se-arată liniştiţi.
21 În contra mea ei sunt porniţi
Şi-acum – iată-i – au cutezat,
În gura mare, de-au strigat
„Ha! Ha! Ha! Ha! S-a împlinit
Tot ceea ce noi ne-am dorit!”
22 Doamne, Tu vezi durerea mea.
De-aceea Doamne, nu tăcea!
În disperare strig la Tine:
Să nu Te depărtezi, de mine!
23 Trezeşte-Te, Te scoală-ndată
Şi-a mea dreptate o arată!
Apără-mi pricina mereu,
Căci îmi eşti Domn şi Dumnezeu!
24 După dreptate, ne-ncetat,
Voiesc să fiu eu judecat,
Să nu se bucure acei
Ce se vădesc vrăjmaşi ai mei!
25 Să nu zică, triumfător
Apoi, în inimile lor:
„Aha! Aceasta ne doream!
L-am înghiţit precum gândeam!”
26 Ci Doamne, fă ca ruşinaţi
Mereu să fie şi-nfruntaţi
Cei ce privesc cu mulţumire
Către a mea nenorocire!
Numai ruşine şi ocară
Dă-le la cei ce cutezară
Ca împotrivă să îmi fie!
27 Să aibă numai bucurie
Cei ce plăcere vor avea
În nevinovăţia mea,
Şi-apoi să zică, tot mereu:
„Mărit să fie Dumnezeu,
Căci El întotdeauna vrea,
Robului Său, pace să-i dea!”
28 Atunci – a Ta dreptate – eu
Am să o laud tot mereu,
În toate zilele pe care,
În lume, viaţa mea le are.