1 Multa nelegiuire care
Cei răi o fac, fără-ncetare,
Inimii mele ghes i-a dat
Şi-n acest fel a cuvântat:
„Omul cel rău, sub ochii lui,
Nu are frica Domnului.”
2 Singur, cel rău se măguleşte,
Căci astfel îşi desăvârşeşte
Fărădelegea făptuită,
Iar ura lui e potolită.
3 Cuvintele, de el rostite,
Drept mincinoase-s dovedite
Şi pline de-nşelătorie,
Pentru că el nu vrea să ştie
Ceea ce-nseamnă-nţelepciune
Ca să lucreze-n fapte bune.
4 În aşternutul său, gândeşte
Numai la rău, căci el iubeşte
Răul acesta şi nu vrea,
Pe calea bună, ca să stea.
5 Dar bunătatea Domnului
E până-n ‘naltul cerului
Şi norii să-i atingă ştie,
Mereu, a Lui credincioşie.
6 Asemeni munţilor pe care
Al nostru Dumnezeu îi are,
A Ta dreptate se arată;
Iar a Ta dreaptă judecată
Doar cu Adâncu-acela mare
Îşi mai găseşte-asemănare.
Sprijin al oamenilor eşti
Şi numai Tu Te dovedeşti
Că vii mereu în ajutor
Şi lumii dobitoacelor!
7 Doamne, nicicând nu voi uita
Ce scumpă-i bunătatea Ta!
Sub ale Tale-aripi, găsesc
Un loc unde se-adăpostesc
Ai oamenilor fii. Apoi,
8 Al desfătărilor şuvoi
Îi va scălda-n undele sale,
Căci din belşugul Casei Tale,
Cu toţii fi-vor săturaţi
Şi au să fie adăpaţi.
9 Izvorul vieţii e la Tine.
Lumina care-n lume vine,
Noi – cei cari pe pământ suntem –
Numai prin Tine o vedem.
10 Ia seama şi pe mai departe
Şi bunătatea Ţi-o împarte
Peste acei care, mereu,
Te ştiu că Tu eşti Dumnezeu.
Dreptate-i fă, necontenit,
Celui ce e neprihănit!
11 Piciorul omului cel care
Cuprins e de mândrie mare,
Să nu m-ajungă – Domnul meu –
Iar mâna celui rău – mereu –
Departe fă-o ca să stea,
Ca să nu fug apoi, de ea.
12 Cei care rele au făcut –
Iată-i – să cadă-au început.
Sunt răsturnaţi, iar dacă pică,
Nimeni – nicicând – nu-i mai ridică.