1 Să nu te mânii niciodată,
Pe cei răi – eu te sfătuiesc –
Nici nu privi cu jind, vreodată,
La cei cari rău-l făptuiesc.
2 Eu sunt cosiţi ca iarba – iute –
Şi repede s-au veştejit,
Precum verdeaţa. Dar tu du-te:
3 Fă bine doar, necontenit,
Şi umblă în credincioşie.
Nădăjduieşte-n Dumnezeu
Şi stai în ţară, pe vecie,
Iar desfătarea ta, mereu,
4 Să-ţi fie Domnul. Ai să vezi
Atuncea, că vei căpăta,
5 Când soarta Lui ţi-o-ncredinţezi,
Tot ce-a poftit inima ta.
Tu crede doar, căci El lucrează:
6 Dreptatea-ţi o să lumineze
Şi precum soarele-n amiază,
Al tău drept o să scânteieze.
7 Taci, înaintea Domnului,
Şi să îţi pui nădejdea-n El.
Pe-acela care-n calea lui
A izbutit, în nici un fel
Să nu te mânii. Ai văzut
Că planul rău se împlineşte,
Aşa precum şi l-a făcut.
8 Mânia, tu o părăseşte;
Iuţimea zvârle-o înapoi
Şi uită dar, de supărare,
Căci întristarea, mai apoi,
Doar rău să îţi aducă, are.
9 Cei răi – cu toţii – au să piară,
Căci doar cei care-n Dumnezeu
Şi-au pus nădejdile, în ţară
Au să trăiască tot mereu.
10 Puţină vreme, iar cel rău,
Curând, nu are să mai fie.
Pustiu rămâne locul său –
De el, nimenea nu mai ştie
11 Cei blânzi, ţara, o moştenesc
Şi pace au, necontenit.
12 Cei răi doar planuri născocesc,
Faţă de cel neprihănit
Şi împotriva lui scrâşnesc,
13 Dar Dumnezeu râde de ei
Văzând ceea ce plănuiesc.
14 Sabia îşi vor trage cei
Cari răi sunt – arcu-şi încordează –
Căci pe sărac, necontenit,
Întotdeauna îl vânează
Voind să-l vadă nimicit.
Cei răi să-njunghie doar vor,
Pe cei cari sunt neprihăniţi,
15 Dar chiar în inimile lor,
De-ale lor săbii sunt loviţi,
Iar arcurile sunt sfărmate.
16 Cu mult mai mult e preţuit
Decât averile-adunate
De cei răi, cel neprihănit
Cu tot puţinul său avut.
17 Zdrobit e braţul celor care
Doar lucruri rele au făcut.
Neprihănitul, sprijin, are
18 La Dumnezeu. Căci Domnul ştie
Zilele omului cinstit,
Iar moştenirea-i pe vecie
Are să ţină. Părăsit
19 Sau de ruşine-apoi lăsat –
Când va veni nenorocirea –
El nu va fi, ci-ndestulat
Când foametea bântuie firea.
20 Cei răi cu toţi-au să dispară –
Duşmanii Domnului Ceresc,
Precum păşunile-au să piară –
Şi ca un fum se risipesc.
21 Cel rău, de s-a împrumutat,
Nu-nnapoiază; dar frumos,
Neprihănitul s-a purtat,
Căci dă mereu, fiind milos.
22 Cei care-s binecuvântaţi
De Domnul, ţara stăpânesc;
Dar cei care sunt blestemaţi,
Prin a fi nimiciţi sfârşesc.
23 Întotdeauna întăreşte
Dumnezeu, paşii omului,
Dacă plăcere El găseşte
În lucrul şi în calea lui.
24 De se întâmplă ca să cadă,
De tot nu va avea să pice,
Căci Dumnezeu are să-l vadă
Şi-ndată are să-l ridice.
25 Tânăr am fost, de mult, odată,
Şi-acuma am îmbătrânit,
Dar n-am văzut eu, niciodată,
Pe cel ce-a fost neprihănit
Că-n voia sorţi-a fost lăsat,
Fiind de Domnul părăsit,
Şi nici pe cei ce i-au urmat,
Că pâinea, ei şi-ar fi cerşit.
26 Căci cel neprihănit a dat –
Milos fiind – iar Dumnezeu,
Pe toţi cei care i-au urmat,
I-a binecuvântat mereu.
27 De rău, mereu, să te fereşti.
Al tău ţel binele să fie.
Aşa doar ai să dăinuieşti
În pace-n ţară, pe vecie;
28 Fiindcă Dumnezeu iubeşte
Dreptatea, iar pe toţi ai Lui,
Nicicând El nu îi părăseşte:
Ei sunt în paza Domnului.
Cel rău zdrobit are să fie –
Sămânţa lui, de-asemenea;
29 Cei buni – în ţară – pe vecie,
Vor fi stăpâni, şezând în ea.
30 Gura celui neprihănit
Va răspândi înţelepciune,
Iar limba sa, necontenit,
Dreptate numai are-a spune.
31 Având Legea lui Dumnezeu,
În inimă neîncetat,
El va putea a sta mereu,
Pe locul său, neclătinat.
32 Cel rău necontenit pândeşte
Pe cel ce e neprihănit,
Căci să-l omoare, el gândeşte,
33 Dar Domnul nu l-a părăsit
În mâna lui; nu-l osândeşte
Când va veni la judecată.
34 În Dumnezeu nădăjduieşte,
Păzeşte calea Lui, căci iată,
Ai să fii iarăşi înălţat,
Să stăpâneşti din nou în ţară,
Iar cel rău fi-va spulberat
Şi azvârlit, apoi, afară.
35 Pe cel rău, tare l-am văzut:
Copac puternic, înverzit.
36 A doua oară am trecut,
Dar dispăruse – a pierit.
L-am căutat, dar în zadar,
Pentru că nu l-am mai aflat.
37 Acum priveşte-l aşadar,
Pe cel care s-a arătat
A fi un om neprihănit,
În care nu e viclenie:
Moştenitori a dobândit
Şi pace are, pe vecie.
38 Cât despre cei ce-s răzvrătiţi,
Ei n-au putinţă de scăpare,
Pentru că fi-vor nimiciţi.
Şi tot aceeaşi soartă are
Sămânţa lor. Dar cei curaţi –
39 Cei care sunt neprihăniţi –
De Dumnezeu vor fi scăpaţi.
De Domnul fi-vor ocrotiţi,
În vremile de strâmtorare.
40 Sunt izbăviţi de Dumnezeu –
Dintre cei răi – căci fiecare
Şi-a pus nădejdea-n El, mereu.