1 Nu mă mustra, fără-ncetare,
Doamne-n mânia Ta cea mare
Şi nu îngădui să vie,
Asupra mea, a Ta urgie.
2 A Ta săgeată m-a-nţepat,
Iar mâna Ta m-a apăsat.
3 În carnea mea, neîndoios,
Nimic nu este sănătos,
Din pricina mâniei Tale
Cari a ieşit în a mea cale.
Vlaga, din oase, mi-a pierit,
Pentru că am păcătuit.
4 Fărădelegea mea, mereu,
De-asupra-i, peste capul meu
Şi precum o povară grea,
Neîncetat m-apasă ea.
5 Au greu miros rănile mele
Şi pline de copturi sunt ele,
Căci nebunii am săvârşit.
6 Sunt gârbov şi m-am istovit,
Căci toată ziua am umblat
Doar de-ntristare apăsat.
7 O flacără nimicitoare
Şi o durere arzătoare
Simt cum, adânc în mine, taie
Şi-mi mistuie din măruntaie,
Încât în carne-mi – ne-ndoios –
Nimic nu este sănătos.
8 Puterile-mi sunt spre pieire,
Zdrobit sunt cu desăvârşire.
9 Doamne, dorinţa ce-o am eu,
În faţa Ta este mereu.
Suspinul meu s-a ridicat
Şi înaintea Ta a stat,
Căci pân’ la Tine a pătruns
Şi-astfel, nimic nu-Ţi e ascuns.
10 Inima-mi bate cu tărie,
Puterile mi se subţie,
Iar ale ochilor lumine
Nu se mai află-acum, cu mine.
11 Prietenii şi toţi acei
Cari fost-au cunoscuţii mei,
De rana mea s-au depărtat
Iar neamurile mi-au plecat.
12 Cei care vor să mă omoare
Îmi întind curse la picioare;
Cei ce-mi voiesc nenorocirea,
Cu răutăţi doar, umplu firea
Şi toată ziua se vădesc
Cum că înşelăciuni urzesc.
13 Asemeni surdului – mereu –
Şi-asemeni mutului sunt eu,
Pentru că nu aud nimic
Şi nici o vorbă nu le zic.
14 Asemeni omului lipsit
De-auz, şi eu m-am dovedit,
Pentru că iată, gura mea
Nici un răspuns nu are-n ea.
15 Doamne, spre Tine eu privesc
Şi-n Tine doar nădăjduiesc.
Tu eşti Acela cari, mereu,
Ai să-mi răspunzi, o, Domnul meu!
16 Eu zic: „Tu nu îi laşi pe cei
Care îmi sunt vrăjmaşi ai mei,
Ca să se bucure de mine.
De-asemenea, eu ştiu prea bine
Că nu-i laşi să se fudulească
Şi împotrivă-mi să vorbească,
Atuncea când al meu picior
Se clatină şovăitor!”
17 Mă aflu-aproape de cădere
Şi-n faţă-mi, e a mea durere.
18 Mărturisesc fără-ncetare,
Fărădelegea mea cea mare
Şi simt durerile, mereu,
Pe cari le dă păcatul meu.
19 De viaţă-s plini vrăjmaşii mei
Şi au multă putere-n ei.
Aceia care s-au vădit
Că m-au urât necontenit
Fără temei, mulţi se arată.
20 Rău, pentru bine-mi întorc, iată.
Îmi sunt potrivnici, căci mereu,
Doar binele îl caut eu.
21 Doamne, să nu Te depărtezi
De mine, ci să mă veghezi,
Pe calea mea, necontenit.
Nu vreau, cumva, ca părăsit
Să fiu de Tine, ci mereu,
22 Vino în ajutorul meu
Şi-astfel izbândă voi avea,
O, Doamne, Mântuirea mea!