1 Cu mine însumi am vorbit
Şi-n felu-acesta am grăit:
„Necontenit – în toate cele –
Am să-mi veghez căile mele,
Ca nu cumva, dacă vorbesc,
Cu limba să păcătuiesc.
Un frâu am să-mi aşez la gură,
Ca să vorbească cu măsură,
Atâta timp cât o să stea
Omul cel rău, în faţa mea.”
2 Ca şi un mut m-am arătat,
Căci în tăcere eu am stat.
Deşi eram nenorocit,
Nici un cuvânt nu am rostit;
Dar nici atunci, durerea mea,
Mai mică, nu se dovedea.
3 Îmi ardea inima, în mine,
Iar un lăuntric foc, în vine,
Simţit-am cum mă mistuia.
Atuncea dar, pe limba mea –
Iată – cuvântul a venit
Şi-n felu-acesta, am vorbit:
4 „Doamne, să-mi spui acum aş vrea,
Cum se sfârşeşte viaţa mea,
Care-i măsura zilelor
Ce mi le-ai dat, căci trecător
Mă aflu eu, pe-acest pământ.”
5 Iată că zilele îmi sânt
De-un lat de mână. Pot să zic
Precum că-n faţă-Ţi, un nimic,
Neînsemnata-mi viaţă pare,
Căci omul e doar o suflare,
Oricât de bine s-ar ţinea
Şi-oricât de tare s-ar vedea.
(Oprire) 6 O biată umbră omul pare,
În necurmata frământare
Care zadarnică se-arată
În goana lui nesăturată
După comori, fără să ştie
Ale cui, oare, au să fie.
7 Acuma Doamne, ce pot eu
Să mai nădăjduiesc? Mereu,
Pe Tine doar m-am sprijinit
Şi-n Tine am nădăjduit.
8 Priveşte făr’delegea mea
Şi scapă-mă acum, din ea!
Nu mă lăsa, Doamne – în ţară –
S-ajung, pentru nebun, ocară!
9 Stau mut. Plin de tăcere-s eu,
Căci văd cum Tu lucrezi mereu.
10 Abate de pe a mea cale –
Azi – apăsarea mâinii Tale,
Căci lovitura de la Tine,
Îmi scoate sufletul din mine.
11 Pe om, Tu Doamne îl loveşti,
Pentru păcate-l pedepseşti,
Încât el e asemenea
Precum este şi molia,
Căci în mânia Ta cea mare,
Atingi ceea ce, scump, el are.
Am înţeles din toate-aceste,
Că o suflare omul este.
(Oprire) 12 Ascultă-mi strigătul, mereu,
Şi rugăciunea, Domnul meu,
Căci un străin m-am arătat
Şi un pribeag – neîncetat –
În faţă-Ţi, cum erau şi cei
Care au fost părinţii mei.
13 Mută-Ţi a Ta privire dar,
Să pot ca să răsuflu iar,
Până nu plec, cât mai sunt viu,
Căci încurând n-am să mai fiu!