1 În Domnul, eu mi-am aşezat
Nădejdea. El m-a ascultat
2 Şi din mocirlă-apoi m-a scos,
Din hăul cel întunecos
Al gropii fără fund în care
Pieirea doar, sălaş, îşi are.
Pe stâncă-n urmă, m-a suit
Şi paşii mi i-a întărit.
3 În gura mea a aşezat
Un cântec nou şi am cântat
Spre lauda lui Dumnezeu.
Mulţi au văzut ce făceam eu
Şi-atunci, de Domnul, s-au temut
Şi-n El apoi, s-au încrezut.
4 Ferice e de omul care,
Încredere, în Domnul, are
Şi nu-şi îndreaptă ai săi paşi
Spre oamenii cari sunt trufaşi,
Şi nici spre cei ce se vădesc
Cum că minciuna o iubesc!
5 Multe minuni ai pregătit
Şi multe planuri ai urzit,
O Doamne, numai pentru mine,
Căci nimeni nu este ca Tine.
La toţi, aş vrea să le vorbesc,
Minunile-Ţi să le vestesc
În de-amănunt, la fiecare,
Dar al lor număr e prea mare.
6 Iată că jertfe nu doreşti,
Dar de mâncare nu voieşti,
Ci doar atât că m-ai împuns
Şi-urechile mi le-ai străpuns.
Nu ceri nici ardere de tot,
Nici jertfe care se socot
Daruri a fi de mulţumire,
Pentru a face ispăşire.
7 Atunci am zis: „Iată, sosesc! –
În sulul cărţii se găsesc
Cuvinte scrise despre mine –
8 Iată că am venit la Tine,
Pentru că voia Ta doresc,
Acuma, să o împlinesc!
În a mea inimă va sta,
Întotdeauna, Legea Ta.
9 În adunarea Ta cea mare,
Vestesc mereu a Ta-ndurare.
Nu-mi închid buzele, nu tac.
Iar Tu ştii Doamne, tot ce fac!
10 Eu nu ţin numai pentru mine
A Ta-ndurare, ci ştii bine
Că de-al Tău adevăr vorbesc
Şi mântuirea Ţi-o vestesc.
Din tot ce ştiu, n-ascund nimic,
Ci-n adunare eu le zic
La toţi, de bunătatea-Ţi mare
Şi de credincioşia-Ţi tare.
11 Tu, Doamne, n-ai să îmi opreşti
A Ta-ndurare, căci păzeşti
Pe al Tău rob, cu bunătate
Şi cu credincioşie-n toate.
12 Doar relele mă împresoară,
Pedepsele mă înconjoară
Căci m-a ajuns şi m-a lovit
Păcatul ce l-am săvârşit.
Multe sunt ele – de socot –
Şi să le sufăr, nu mai pot.
Ele mai multe s-au vădit,
Decât e părul răsărit
Pe al meu cap. Ele îndoaie
Inima mea şi o înmoaie.
13 Mă izbăveşte, Domnul meu,
Şi vino să-mi ajuţi, mereu!
14 Aceia ce mă urmăresc
Şi care, viaţa, mi-o pândesc,
Mereu să fie înfruntaţi
Şi să rămână ruşinaţi!
Să dea-napoi şi să roşească!
Ruşinea să îi copleşească
Pe toţi oameni-aceia care
Caută doar a mea pierzare!
15 Pe cel care „Ha! Ha! Ha!” spune,
Ruşine multă să se-adune
Şi pe vecie – negreşit –
El să rămână înlemnit!
16 Cei ce Te caută, să fie
Mereu plini doar de bucurie
Şi-n Tine să se veselească,
Iar cei care au să iubească
Doar mântuirea Ta cea mare,
Să strige-apoi, fără-ncetare:
„Mărit să fie, tot mereu,
Al nostru Domn şi Dumnezeu!”
17 Deşi sărac sunt şi lipsit,
Domnul, la mine, s-a gândit.
Tu îmi eşti – Doamne – ajutor,
Tu eşti al meu izbăvitor.
Nu zăbovi, ci tot mereu,
Vino în ajutorul meu!