1 Ferice e de-acela care
Grija săracilor o are!
Dacă necazul îl loveşte,
Domnul mereu îl izbăveşte.
2 Vegheat e el, de Dumnezeu,
Şi-n viaţă e ţinut, mereu.
Omul acela, negreşit
Că pe pământ, e fericit.
Duşmanii săi nimic nu-i fac
Pentru că el – la al lor plac –
Nu e lăsat de Dumnezeu,
3 Care îl sprijină mereu,
Chiar şi pe pat dacă va zace.
Atuncea, Domnul îi va face
Uşoară-a fi a lui durere,
Iar boala sa îndată piere.
4 Eu strig mereu, Doamne, la Tine
Zicându-Ţi: „Milă ai, de mine!
Faţă de Tine am greşit,
Căci iată, am păcătuit!
Acuma, sufletul mi-e greu,
Dar vindecă-mi-l, Domnul meu!”
5 Vrăjmaşii mei, nerăbdători,
M-au întrebat: „Când ai să mori?
Sfârşească-ţi-se zilele,
Ca să îţi piară numele!”
6 Atunci când vine cineva
Şi vrea a mă vedea, cumva,
Neadevăruri doar rosteşte
Şi-apoi temeiuri născoceşte
Pentru a mă vorbi de rău,
Cu cei ce sunt în jurul său.
7 De rău, vrăjmaşii mă vorbesc
Şi între ei, mereu, şoptesc,
Crezând că-a mea nenorocire
O să mă poarte spre pieire.
8 „E rău” – zic ei – „iată-l culcat.
De nimeni nu va fi sculat!”
9 Chiar şi acel cu care eu,
În pace, am trăit mereu –
Omul în care mă-ncredeam,
Cu care pâinea-mi împărţeam –
Călcâiul şi l-a ridicat
Şi împotrivă-mi l-a-ndreptat.
10 Îndură-Te Doamne, de mine,
Căci milă am aflat la Tine:
Ajută-mi să mă întăresc,
Pentru că vreau să îi plătesc
Pe-ai mei vrăjmaşi, cum se cuvine
Şi precum voi putea mai bine!
11 Astfel va şti duşmanul meu,
Precum că mă iubeşti mereu,
Iar el – oricât de mult doreşte –
Pe mine nu mă biruieşte.
12 Pentru a mea neprihănire,
Mi-ai dat Tu, Doamne, ocrotire
Şi pe vecie-n faţa Ta,
M-ai pus pe mine-apoi, a sta.
13 Să-L binecuvântăm, mereu,
Pe-al lui Israel Dumnezeu,
Acum, în anii care vin
Şi-n veci de veci! Amin! Amin!