1 Aşa cum cerbul îşi doreşte
Izvorul ce îl răcoreşte,
Aşa Te vrea sufletul meu,
Pe Tine, al meu Dumnezeu!
2 Căci după Tine însetează
Sufletul meu, vrând să Te vază,
Că Tu eşti Dumnezeu Cel viu,
Aşa după cum bine ştiu.
Când oare, mă voi arăta –
O, Doamne – înaintea Ta?
3 Cu lacrimi numai, mă hrănesc
Noapte şi zi, căci mă mâhnesc
Când mă întreabă fiecare:
„Unde e Domnul tău Cel tare?”
4 Mereu, mi-aduc aminte bine,
Iar focul inimii – în mine –
Mi-l vărs. Tristeţi mă năpădesc,
De câte ori îmi amintesc
De vremile-n care mergeam
În frunte, iar în jur aveam
Toţi oamenii poporului.
Urcam la Casa Domnului,
În strigăte de bucurie,
De mulţumiri şi veselie,
Scoase de o mulţime care
Se pregătea de sărbătoare.
5 De ce eşti trist, suflet al meu,
Şi gemete doar, scoţi mereu?
În Dumnezeu, să te gândeşti
Mereu ca să nădăjduieşti,
Pentru că iarăşi îmi va da
Puterea de a-L lăuda.
El pentru mine-i Domnul meu,
Căci El îmi este Dumnezeu.
El este a mea mântuire.
6 Sufletu-mi e plin de mâhnire –
O, Doamne – şi de-aceea eu
La Tine mă gândesc mereu,
De pe pământul cel pe care
Ţara Iordanului îl are,
De la Hermon şi negreşit
Din muntele, Miţear, numit.
7 Un val, alt val aduce-n cale,
La vuietul apelor Tale.
Talazurile de la Tine,
Toate trecut-au peste mine.
8 Domnu-ndurare îmi dădea
Ziua şi-apoi, pe când venea
Noaptea, eu laude-I cântam
Şi-o rugăciune-I înălţam
Celui care este mereu,
Al vieţii mele Dumnezeu.
9 De-aceea, Lui, cari se vădea
Precum că este Stânca mea,
Vreau să Îi pun o întrebare:
„De ce mă uiţi acuma, oare?
De ce să umblu întristat,
De toţi duşmanii apăsat?”
10 Îmi simt bietele oase, toate,
Parcă-s de sabie sfărmate,
De câte ori mă întâlnesc
Duşmanii mei şi îmi vorbesc
Plini de dispreţ şi cu gând rău:
„Unde e Dumnezeul tău?”
11 De ce eşti trist, suflet al meu,
Şi gemete doar, scoţi mereu?
În Dumnezeu, să te gândeşti
Mereu ca să nădăjduieşti,
Pentru că iarăşi îmi va da
Puterea de a-L lăuda.
El pentru mine-i Domnul meu,
Căci El îmi este Dumnezeu.
Nu mai fi plin dar, de mâhnire,
Căci El mi-aduce mântuire.