1 O Doamne, noi am auzit –
Şi-ai noşti’ părinţi ne-au povestit
Lucrările ce le-ai făcut,
În vremile care-au trecut.
2 Cu mâna Ta, ai izgonit
Neamuri şi-n urmă ai lovit
Popoarele, căci i-ai adus
Pe-ai noşti’ părinţi pe cari i-ai pus
În locul lor. Ne-ai sprijinit
Părinţii şi i-ai răsădit
În astă ţară minunată,
După promisiunea dată.
3 Nu prin puterea sabiei
Ce o aveau, ajuns-au ei
În ţară de-a fi stăpânit.
Nu al lor braţ i-a mântuit,
Ci doar lumina Feţei Tale
Şi dreapta Ta, care – pe cale –
I-a însoţit neîncetat,
Căci dragoste le-ai arătat.
4 O, Doamne, Tu eşti Dumnezeu
Şi Tu eşti Împăratul meu:
Dă o poruncă, peste fire,
Pentru-a lui Iacov izbăvire!
5 Cu Tine-n luptă, tăbărâm
Peste vrăjmaşi şi-i doborâm,
Căci numai cu Numele Tău,
Zdrobim potrivnicul cel rău.
6 Nu-n arc îmi e încrederea,
Şi nu-mi e nici în sabia
Pe care-o port la cingătoare,
7 Ci este-n braţul Tău cel tare,
Pentru că Tu ne ocroteşti,
De-ai noşti’ vrăjmaşi ne izbăveşti
Şi faci s-ajungă de ruşine
Acel cari ură, pe noi ţine.
8 În fiecare zi cântăm,
Pe-al nostru Domn îl lăudăm,
Slăvind – în veacul veacului –
Numele Sfânt al Domnului.
(Oprire) 9 Dar Tu ne-ai lepădat, văd bine,
Şi ne acoperi de ruşine,
Pentru că nu Te mai grăbeşti,
Oştirea noastră s-o-nsoţeşti.
10 În luptă cu vrăjmaşii, noi
Ajuns-am să dăm înapoi.
Aceia care ne-au urât,
Asupră-ne au tăbărât,
Iar noi, cu jale, ne-am uitat
Cum prăzi bogate ne-au luat.
11 Făcut-ai să ajungem noi,
Precum sunt şi acele oi
Care-au fost date de mâncat.
Singuri, acuma, ne-ai lăsat
Şi – după cum văd eu – doreşti,
În lume să ne risipeşti.
12 Îţi vinzi poporul, pe nimic;
Nu pui pe el preţ, nici un pic.
13 Ne faci s-ajungem de ocară
Şi de batjocură în ţară.
La cei din jur, Tu faci ca noi
De râs s-ajungem mai apoi.
14 De pomină printre popoare
Şi pricină de clătinare
Din cap, pentru străin apoi,
Făcut-ai să ajungem noi.
15 Ocara mea mă însoţeşte,
Ruşinea – faţa-mi – înveleşte,
16 Când îi aud pe-aceia care
Mă ocărăsc fără-ncetare
Şi când îmi văd prigonitorul,
Vrăjmaşul şi răzbunătorul.
17 Acestea ni s-au întâmplat,
Cu toate că Te-am ascultat
Şi n-am călcat nici un cuvânt
Aflat în al Tău legământ.
18 După cum bine ai văzut,
În inimi nu ne-am abătut
Şi nici nu ne-am îndepărtat
De Tine, să ne fi lăsat
19 Să fim acum un biet popor,
În ghearele şacalilor.
Ne-ai părăsit în voia sorţii,
Şi ne-nveleşte umbra morţii.
20 De-ar fi uitat poporul meu
De-al nostru Domn şi Dumnezeu
Şi spre un domn străin apoi,
Ne-am fi întins mâinile noi,
21 N-ar şti al nostru Dumnezeu,
Care – în inimi – tot mereu,
E în măsură să privească
Iar taina s-o descoperească?
22 Din a Ta pricină apoi,
Înjunghiaţi ne aflăm noi,
În fiecare zi. Vedem
Că precum oile suntem,
Ce-s duse la măcelărie
Urmând tăiate ca să fie.
23 Doamne trezeşte-Te, de-ndată!
De ce dormi? Faţa Îţi arată!
Trezeşte-Te! Milă să-Ţi fie!
Să nu ne lepezi pe vecie!
24 De ce-Ţi ascunzi Faţa de noi?
De ce vrei ca să uiţi apoi,
Necazul care nu ne lasă
Şi greutatea ce ne-apasă?
25 Al nostru suflet e lovit
Şi în ţărână-i prăvălit,
Iar trupurile noastre sânt
Lipite-acuma, de pământ.
26 Te scoală Doamne, nu mai sta!
Ne scapă-n bunătatea Ta!