1 Sprijin şi adăpost, mereu,
Ne este-al nostru Dumnezeu,
Căci ajutor e pentru noi,
Ce nu lipseşte în nevoi.
2 De-aceea, noi – în orice vreme –
N-avem nimic de a ne teme,
Chiar dacă tot acest pământ
Se zguduie, sau dacă sânt
Clătinaţi munţi-aceia care
Se află-n inimă de mare,
3 Chiar dacă urlă marea toată
Şi spumegă înfuriată
Venind, pământul, a-l muşca
Şi munţi-apoi de a-i mişca.
4 Un râu cu apele bogate,
În a lui Dumnezeu cetate,
Pătrunde şi înveseleşte
Locul în care locuieşte
Cel Prea Înalt. El e, mereu,
Adevăratul Dumnezeu,
5 În mijlocul cetăţii stând.
Ea nu se clatină, nicicând:
Din zori de zi, El o ajută
Şi astfel tare e ţinută.
6 Iată că neamurile toate,
Necontenit, sunt frământate
Şi-n urmă clătinate sânt
Domniile de pe pământ.
Dar iată, glasul Domnului
Răsună, iar de groaza Lui,
Întreg pământul se topeşte
Şi totu-n jur se prăpădeşte.
7 Domnul oştirii e cu noi,
Domnul lui Iacov e, apoi,
Un turn care ne ocroteşte
Şi – de scăpare – se vădeşte.
8 Veniţi ca să priviţi mereu,
Lucrările lui Dumnezeu
Şi pustiirile pe care
El le-a făcut, cu braţu-I tare;
9 Războaiale, El le-a oprit,
Iar liniştea s-a-nstăpânit
Până la margini de pământ.
Arcuri şi suliţi – câte sânt –
Le-a sfărâmat şi-a ars apoi,
Şi carele pentru război.
10 „Opriţi-vă! Aflaţi că Eu –
Într-adevăr – sunt Dumnezeu:
Eu, peste neamuri, stăpânesc
Iar pe pământ, doar Eu domnesc.”
11 Domnul oştirii e cu noi,
Domnul lui Iacov e, apoi,
Un turn care ne ocroteşte
Şi – de scăpare – Se vădeşte.