1 Mare e Domnul, ne-ncetat.
Mereu El este lăudat
De cei care-n cetate sânt,
Aflaţi pe muntele Său sfânt
2 Frumoasă-i înălţimea lui,
A muntelui Sionului.
E înălţat – veşnic – să fie,
Pentru pământ, o bucurie.
Cetatea ‘ceea minunată,
În miază noapte, e aflată.
Acolo este aşezat,
Mereu, Marele Împărat.
3 Al nostru Domn şi Dumnezeu
Turn de scăpare e, mereu.
4 Toţi împăraţii se adună,
Ca să pornească împreună.
5 Către cetate au privit,
Dar s-au temut şi au fugit.
6 I-a apucat un tremur mare,
Ca şi durerile pe care
Doar o femeie le simţeşte,
În clipa-n care zămisleşte.
7 Fugit-au toţi, înspăimântaţi,
De parcă sunt, de vânt, luaţi,
De vântul care s-a pornit
Să bată dinspre răsărit,
Sfărâmând corăbiile care,
Din Tarsis, au plecat pe mare.
8 Întocmai cum s-a povestit,
La rândul nostru am privit
Apoi, şi astfel am văzut
Tot ceea ce s-a petrecut
Azi, în cetatea cea pe care
Al nostru Dumnezeu o are.
Cetatea Lui are să ţie
De-acum şi până-n veşnicie.
9 La bunătatea Domnului,
Noi ne gândim, în Templul Lui.
10 Lauda Ta şi al Tău Nume
S-ajungă-n capete de lume,
Căci dreapta Ta – fără-ncetare –
S-arată plină de-ndurare.
11 Şi muntele Sionului
Şi fiicele poporului
Lui Iuda vesele se-arată,
De a Ta dreaptă judecată.
12 Străbateţi tot Sionul voi,
Iar ale lui turnuri apoi,
Le număraţi, ca să le ştiţi.
13 La-ntăritura lui, priviţi
Şi cercetaţi, plini de mirare
Palatele pe cari le are,
Ca să le povestiţi apoi,
La cei ce fi-vor după voi.
14 Iată, Acesta-i Dumnezeu
Şi e al nostru, tot mereu.
El, călăuză, Se vădeşte
Şi pân’ la moarte ne-nsoţeşte.