1 Popoarelor, să ascultaţi,
Iar voi aminte să luaţi –
Voi cari în lume locuiţi –
În orice stare vă găsiţi.
2 Să ia aminte mici şi mari.
Să ia aminte toţi cei cari,
Săraci – în lume – sunt aflaţi,
Dar şi cei care sunt bogaţi.
3 Cuvinte înţelepte, eu
Rosti-voi, din cugetul meu.
Doar gânduri bine judecate,
În a mea inimă-s aflate.
4 La pilde insuflate, eu
Îmi plec urechea, tot mereu.
Când acompaniat eu sânt
De-al harfei glas, încep să cânt.
5 Cum să mă tem, când peste fire,
Vin zile de nenorocire,
Sau când vrăjmaşii – bunăoară –
Cu făr’de legi mă înconjoară?
6 Ei se încred în avuţie,
Iar cu-a lor mare bogăţie
Se laudă, fără-ncetare.
7 Nici unul, însă, nu e-n stare
Să se răscumpere, de-ar vrea;
Nu pot, lui Dumnezeu, să-I dea,
Preţul răscumpărării lor.
8 Răscumpărarea tuturor
E-atât de scumpă, încât iată,
Nu se va face niciodată.
9 Pe veci, ei n-au ca să trăiască
Şi nici nu pot să nu zărească
Mormântul care îi pândeşte.
10 Îl vor vedea, căci se vădeşte
Că înţelepţii – bunăoară –
Cu toţii pier şi au să moară
Şi proşti – după cum se ştie –
Şi cei atinşi de nebunie,
Iar avuţia adunată,
De alţii le vai fi luată.
11 Ei se gândesc că au să ţie
Ale lor case pe vecie.
Gândesc că locuinţa lor
Ţine în vecii vecilor,
Căci numele pe care-l au,
Ţărilor lor, apoi, îl dau.
12 Dar omul care se vădeşte
În cinste pus, nu dăinuieşte,
Căci la o vreme şi el piere,
Ca vita dusă la tăiere.
13 Iată ce soartă au cei care
Sunt plini de-ncrederea lor mare,
Precum şi cei ce iau aminte
La toate ale lor cuvinte,
Păşind mereu pe calea lor.
14 Spre locuinţa morţilor,
Ca şi o turmă sunt mânaţi
Şi pradă morţii sunt lăsaţi.
Ei în picioare-or fi striviţi
De oamenii neprihăniţi.
Se duce frumuseţea lor,
Iar în locaşul morţilor
Au să-şi găsească locuinţa.
15 Mie, în Domnul, mi-e credinţa,
Pentru că ştiu că Dumnezeu
Va ocroti sufletul meu
Scoţându-l dar, biruitor,
Din locuinţa morţilor.
16 Să nu te temi, dacă – cumva –
Se-mbogăţeşte cineva
Şi nici atunci când vei zări
Că visteria-i va spori.
17 Nimic nu ia, când o să moară,
Iar visteria-i nu pogoară
Pe a sa urmă, negreşit.
18 Să se tot creadă fericit
Omul, în viaţa lui – zic eu –
Şi să se laude mereu,
Cu bucuriile pe care
Şi le tot face fiecare,
19 Căci tot lângă părinţii lui
Va merge, iar a soarelui
Lumină caldă, minunată,
N-o s-o mai vadă niciodată.
20 Omul ce-i pus în cinste mare,
Dacă pricepere nu are,
Atunci va fi asemănat
Cu-n dobitoc, bun de tăiat.