1 Pleacă-Ţi urechea, Domnul meu,
La ne-nsemnatele-mi cuvinte!
Ascultă-mi Tu, suspinul greu
2 Şi-apoi Te rog să iei aminte,
Mereu, la strigătele mele –
O Doamne, al meu împărat –
Căci către Tine urcă ele.
Ţie, mă rog, neîncetat.
3 Ascultă-mi glasul, dimineaţa,
Când ruga mi-o îndrept spre Tine,
Când înspre Tine-mi ridic faţa
Şi-aştept pentru că ştiu prea bine
4 Că tu nu eşti un Dumnezeu
Căruia, răul, să Îi placă;
Cel rău, de-asemenea, ştiu eu,
Că orişice are să facă,
Să locuiască-n preajma Ta
5 Nu poate. Lângă ochii Tăi,
Nicicând nu vor putea a sta
Nici cei nebuni şi nici cei răi.
Pe toţi cei care săvârşesc
Fărădelegi, Tu îi urăşti;
6 Toţi cei care minciuni rostesc
Pierduţi sunt, căci îi pedepseşti.
7 Dar eu, prin marea-Ţi îndurare,
Pot ca să intru-n casa Ta
Şi să mă-nchin, cu frică mare,
În sfântu-Ţi Templu, când voi sta.
8 O Doamne, însoţeşte-mi paşii
Pe calea cea plăcută Ţie,
Pentru că mulţi îmi sunt vrăjmaşii!
Fă Doamne, netedă, să fie
9 Cărarea Ta sub ai mei paşi,
Căci nu-i nimic adevărat
În gura a lor mei vrăjmaşi;
În inimi, ei au adunat
Doar răutăţi, fără-ncetare;
Pe-ale lor limbi aflate sânt
Cuvintele linguşitoare –
Gâtul le e ca un mormânt.
10 Loveşte-i Doamne, de îndat’,
Asemeni celor vinovaţi,
Şi după sfatul ce l-au dat,
Să-i faci să cadă seceraţi.
În mijlocul păcatelor
Pe care ei le săvârşesc,
Să tăvăleşti numărul lor,
Căci iată-i cum se răzvrătesc
Chiar împotrivă-Ţi. Atunci toţi
11 Cei care se încred în Tine,
Veseli vor fi, că doar Tu poţi
Ca să îi aperi, cel mai bine.
Tu vei fi Doamne, bucurie
Pentru acei care iubesc
Numele Tău. Tu faci să vie
12 Peste cei cari se dovedesc
Neprihăniţi – neîncetat –
Din cer, o binecuvântare
Şi ca un scut i-a-nconjurat
Bunăvoinţa Ta cea mare.