1 Doamne, să nu mă pedepseşti –
Când voi greşi – cu-a Ta mânie.
Doamne, să nu mă mai loveşti,
Mustrându-mă cu-a Ta urgie.
2 Ai milă, căci mă ofilesc
Şi-mi tremură oasele-n mine.
Mă vindecă Tată ceresc,
Căci aştept milă de la Tine.
3 Sufletul meu e îngrozit
Şi mă întreb, cu disperare,
Cât timp vei mai fi zăbovit
Până-mi areţi a Ta-ndurare?
4 Întoarce-Te, o Domnul meu,
Şi sufletul mi-l izbăveşte.
Pentru a Ta-ndurare, eu,
Doamne, te rog, mă mântuieşte!
5 Căci cel ce moare e pierit
Şi nu-şi va aminti de Tine.
De cine ai să fii slăvit
Printre cei morţi, Doamne? De cine?
6 De gemete, mă simt secat
Şi nu mai pot! Să plâng îmi vine!
Tot aşternutul mi-e udat,
Căci nopţile-s de lacrimi pline.
7 Chipul mi-e supt şi-mbătrânesc
De-atât de multă întristare,
Din pricină că mă simţesc
Că-s prigonit fără-ncetare.
8 Voi, cei cari rele săvârşiţi,
Îndepărtaţi-vă de mine,
Căci Domnul meu mi-a auzit
Plânsul şi-n ajutor, îmi vine.
9 Domnul, mereu, m-a ascultat:
Ce I-am cerut, îmi dăruieşte,
Iar rugile ce le-am ‘nălţat,
El ne-ncetat mi le-mplineşte.
10 Nici unul din vrăjmaşii mei,
În faţa mea, piept, nu pot ţine.
Cuprinşi de spaimă fi-vor ei,
Dând înapoi, plini de ruşine.