1 Asupritorule, cum oare,
Cu răutatea ta cea mare,
Cutezi a te făli mereu?
De bunătate, Dumnezeu
E plin, iar îndurarea Lui
Ţine în veacul veacului.
2 Vicleanule, limba-ţi urzeşte
Doar răutăţi şi se vădeşte
La fel ca briciul ascuţit.
3 Mai iute răul l-ai iubit,
Decât iubit-ai binele.
Minciuna-ţi umple buzele,
Căci mult mai dragă ţi s-arată,
Decât e adevărul. Iată:
4 Iubeşti cuvinte-nşelătoare
Şi limbile nimicitoare!
5 De-aceea, Domnul o să vie
Să te doboare pe vecie,
Şi astfel, smuls tu ai să fii
De pe pământul celor vii.
6 Neprihăniţi-au să se teamă,
Căci vor vedea – de bună seamă –
Lucrul acesta şi, râzând,
O să îi auzim spunând:
7 „Iată un om – biet muritor –
Care nu-L ia ocrotitor
Pe Dumnezeu, ci s-a-ncrezut –
Mereu – doar în al său avut.
Se bizuia omul acel,
Pe răutatea-aflată-n el.”
8 Dar eu, în Casa Domnului,
Mă-ncred în bunătatea Lui.
Precum măslinul verde, eu
Voi fi, stând lângă Dumnezeu.
9 Am să Te laud, ne-ncetat,
Doamne, pentru că ai lucrat.
În faţa fiilor Tăi, eu
Am să nădăjduiesc mereu,
În Numele-Ţi răsunător,
Căci este binevoitor.