1 Nebunu-n inimă, mereu,
Zice: „Nu este Dumnezeu!”
Oamenii s-au ticăloşit
Şi făr’delegi au săvârşit.
Nici unul nu s-a mai văzut,
Cari binele să-l fi făcut.
2 Din ceruri, Dumnezeu scrutează
Şi oamenii îi cercetează,
Voind să afle de cumva
Se mai găseşte cineva
Care pricepere arată
Şi pe-al său Dumnezeu Îl cată.
3 Toţi oamenii s-au rătăcit.
Stricaţi sunt toţi. Nu s-a găsit
Măcar un om cari să fi vrut
Ca binele să-l fi făcut.
4 „Şi-au pierdut minţile ei care
Au săvârşit fără-ncetare
Nelegiuiri, mâncând mereu –
Ca pâinea – pe poporul Meu
Şi nu cată – în orice vreme –
Pe Dumnezeu ca să Îl cheme?”
5 Atuncea, toţi vor tremura,
Iar spaima-i va împresura
Fără a fi – de bună seamă –
Vreo pricină ca să se teamă.
Domnul are să-i risipească
Pe cei care-au să năvălească –
Plini de furie – peste tine
Şi îi va face de ruşine,
Căci Dumnezeu a arătat,
Precum că El i-a lepădat.
6 O! Cine o să izbutească
A face ca să se pornească,
Din mijlocul Sionului,
O izbăvire-a neamului
Ce este al lui Israel?
Iată că Dumnezeu e Cel
Care aduce înapoi,
În Iacov, prinşii de război.
Atuncea, mare bucurie,
În Israel are să fie.