1 O, Doamne, Dumnezeul meu,
Să iei aminte, tot mereu,
La ruga mea! Nu Te ascunde!
2 Ascultă-mă şi îmi răspunde!
Eu rătăcesc bătut de vânt –
Necontenit – şi mă frământ
3 Din pricina zarvei pe cari,
O fac vrăjmaşii mei cei tari
Şi pentru că sunt apăsat
De către cei răi, ne-ncetat.
Nenorociri, aruncă ei,
Asupra mea şi alor mei.
De pasul mea, vor să se ţie,
Căci urmărit sunt, cu mânie.
4 Inima-mi e înspăimântată,
De spaima morţi-mpresurată.
5 Groază şi frică – uneori –
M-apucă şi mă trec fiori.
6 Atuncea zic în acest fel:
„Asemeni unui porumbel,
Aripi dacă eu aş avea,
Să zbor din lume aş putea,
Să caut loc pentru odihnă,
Unde să pot să stau în tihnă!”
7 Să fug aş vrea, într-un loc care
Este la mare depărtare.
De aş putea, aş vrea să fiu
Departe, într-un loc pustiu.
Acolo vreau să îmi găsesc
Un loc, unde-am să locuiesc.
8 Un adăpost aş căuta,
În care-n urmă să pot sta,
Ferit de-astă furtună mare
Şi de-acest vânt nespus de tare.
9 Doamne, Te rog să-i nimiceşti
Şi limbile să le-mpărţeşti,
Căci numai silă, răutate
Şi ceartă este în cetate.
10 Răul, pe zid, sălăşluieşte
Şi zi şi noapte-o ocoleşte.
Nelegiuirea, răutatea
Cutreieră acum cetatea.
11 Doar ale răutăţii feţe
Le vezi în ea, iar din pieţe
N-o să lipsească viclenia,
Precum nici înşelătoria.
12 Cel care mă batjocoreşte,
Nu un vrăjmaş se dovedeşte,
Căci eu, atunci, aş suferi;
Sau dacă m-ar batjocori
Potrivnicul şi-ar încerca,
Mâna – apoi – a ridica
În contră-mi, aş fugi oriunde
Din faţa lui, şi m-aş ascunde.
13 Dar cel ce mă batjocoreşte,
Al meu prieten se vădeşte.
Tu, cel pe care-l socoteam
Asemeni mie şi te-aveam
Frate de cruce tot mereu,
Prieten credincios al meu!
14 Noi, împreună, am trăit
Şi-o prietenie ne-a unit.
La Casa Domnului mereu,
De tine-am fost însoţit eu,
În mijlocul poporului
Care venea la Templul Lui.
15 Să vină moartea, să-i doboare!
Apoi, de vii să se pogoare
În locuinţa morţilor!
Căci răul e-n inima lor,
Este în a lor locuinţă
Şi-asemeni în a lor fiinţă.
16 Dar eu strig către Dumnezeu,
Iar El mă va scăpa, mereu.
17 Seara, în zori şi la amiază
Al meu oftat nu încetează,
Căci sufletul îmi geme greu.
Dar Domnu-aude glasul meu;
18 Mă va scăpa din lupta grea
Care se dă-mpotriva mea
Şi pacea Lui o s-o primesc,
Pentru că mulţi mă duşmănesc!
19 El, pe vrăjmaşi, i-a auzit
Şi-o să-i smerească, negreşit,
Căci Domnul stă din veşnicie
Pe al Său scaun de domnie.
În cei care mă duşmănesc,
Nici o nădejde nu zăresc,
Să cred – apoi – că ar putea
Să nu mai stea-mpotriva mea.
De Dumnezeu, teamă, nu au.
20 La cei cu care vieţuiau
În pace, grabnic ei s-au dus
Şi-n urmă mâinile au pus
Pe acei oameni şi-au călcat
Chiar legământul încheiat.
21 Dulci ca smântâna, se vădesc
Ale lor guri, când glăsuiesc.
În inimi de priveşti apoi,
Vedea-vei că poartă război.
Ale lor vorbe sunt frumoase,
Dar ele sunt alunecoase
Ca untdelemnul din măsură.
Însă atunci când ies din gură,
Drept nişte săbii se vădesc.
22 Iată dar, ce te sfătuiesc:
Încredinţează-ţi Domnului
Soarta, să ai sprijinul Lui,
Căci El – nicicând – n-a-ngăduit
Să cadă cel neprihănit.
23 Tu Doamne, îi vei omorî
Şi-n groapă îi vei pogorî,
Pentru că toţi cei însetaţi
De sânge, nu vor fi cruţaţi,
Iar cei cari înşelători sânt
N-au să trăiască pe pământ,
În pace, nici o jumătate
Din zilele ce le-au fost date.
Dar iată că în Tine, eu
Mi-am pus încrederea, mereu!