1 Oare tăcând, veţi crede voi,
Dreptate că veţi face-apoi?
Oare aşa, voi arătaţi
Că drept ştiţi să îi judecaţi
Pe fiii oamenilor? Iată
Cum este-a voastră judecată:
2 Voi – dimpotrivă – dovediţi,
Nelegiuiri că săvârşiţi.
În cumpănă aţi aşezat
Doar silnicie, ne-ncetat.
3 Încă din pântec, negreşit,
Cei răi, stricaţi, s-au dovedit.
Din pântece când se ivesc,
Cei mincinoşi se rătăcesc.
4 Iată dar că otrava lor
E ca şi cea a şerpilor
Şi ca aspida. Surzi sunt ei,
Asemenea cu toţi acei
5 Cari n-aud glas de vrăjitor,
De iscusit fermecător.
6 Te scoală Doamne şi-i ajunge!
Sparge-le dinţii şi le smulge
Măselele, pentru că ei
Sunt numai nişte pui de lei!
7 Ca apa ce s-a scurs, să fie:
Să-i risipeşti pentru vecie!
Săgeţile, de ei zvârlite,
Să fie doar săgeţi tocite!
8 Ca şi un miel, voiesc să piară
Toţi, de arşiţa de afară!
Soare, să nu mai vadă ei,
Ca stârpitura de femei!
9 Până când nu s-a înteţit
Şi până încă n-au simţit
Oasele voastre, focul care
Spinul uscat sau verde-l are,
Îi va lua vârtejul. Iată,
10 Acela care se arată
A fi un om neprihănit,
Se bucură căci a zărit
Cum se întinde-n largul zării
Focul aprins al răzbunării
Şi-n sângele ce s-a vărsat,
Picioarele-şi va fi scăldat,
11 În timp ce oameni-au să spună:
„Da, este o răsplată bună
Pentru cel care s-a vădit
A fi un om neprihănit!
Iată că Dumnezeu Prea Sfântul
E Cel cari judecă pământul!”