1 O, Doamne, Tu ne-ai lepădat!
Ne-mprăştii, căci Te-ai mâniat!
Doamne, îndură-Te de noi
Şi ne ridică iar, apoi!
2 Pământul l-ai cutremurat
Şi-n urmă Tu l-ai despicat.
Acum se clatină. Priveşte!
Drege-i spărtura şi-l opreşte!
3 Prin lucruri grele, l-ai făcut
Pe-al Tău popor de a trecut.
Ai adăpat a noastră fire
Cu vinul cel de amorţire.
4 Doamne, un steag, apoi, ai dat
Acelor cari au arătat
Precum că teamă au de Tine,
Ca înălţat să-l poată ţine
Spre biruinţa-adevărată
Care din adevăr se-arată.
5 Pentru-a putea fi izbăviţi
Cei care Îţi sunt prea iubiţi,
Prin dreapta Ta, Tu scapă-ne
Degrabă, şi ascultă-ne!
6 Iată că glasul Domnului
Vorbit-a în sfinţenia Lui:
„Nu mai e mult şi biruiesc:
Sihemul am să-l împărţesc
Şi-am să măsor ţinutul tot,
Cari este al văii Sucot.
7 Ţinutul Galaadului
Se dovedeşte-al Domnului.
Al meu, Manase se arată,
Iar Efraimul – totodată –
Tărie-i e capului Meu.
Iuda Îmi este, tot mereu,
Al Meu toiag de cârmuire.
8 Despre Moab, să aveţi ştire
Că drept lighean Eu l-am luat,
Ce-Mi este bun pentru spălat.
Peste Edom – luaţi aminte –
Arunc a Mea încălţăminte.
În urmă, ţara cea pe care
Neamul de Filisteni o are,
Din a Mea pricină-o să fie
Plină numai de bucurie!”
9 Dar cine e acela care
Mă va lua pe mine, oare,
Să văd cetatea întărită,
Cu ziduri ‘nalte-mprejmuită?
Dar cine e acela care,
Către Edom, mă duce oare?
10 Nu eşti Tu, Doamne, oare-Acel
Care ne-ai lepădat şi-astfel,
Oştirea noastră nu voieşti
În bătălie s-o-nsoţeşti?
11 Nu Îţi întoarce-al Tău obraz,
Ci ajutor dă-ne-n necaz,
Căci ajutorul omului
Zadarnic e, ca truda lui.
12 Doar Dumnezeu e-Acela cari
Ne-ajută-a face isprăvi mari.
Vrăjmaşii, o să ni-i zdrobească
Şi are să îi nimicească.