1 Numai în Domnul Dumnezeu
Se-ncrede-acum sufletul meu,
Căci El îmi e sprijinitor,
2 Stâncă îmi e şi Ajutor.
Turn de scăpare-mi e, mereu.
De-aceea nu mă clatin eu.
3 Dar până când oare-o să fiţi
Gata ca să vă năpustiţi
Asupra unui om, cătând
Să îl vedeţi, apoi, zăcând
Ca zidul care-i dărâmat
Sau precum e gardul surpat?
4 Să îl doboare, ei voiesc,
Din înălţime, căci iubesc
Minciuna care îi urmează.
Cu gura binecuvintează,
Însă ascund numai blesteme
În inimi, fără a se teme.
5 Da suflete, tu – tot mereu –
Încrede-te în Dumnezeu,
Căci numai de la El îmi vine
Nădejdea care este-n mine.
6 Căci El îmi e sprijinitor,
Stâncă îmi e şi Ajutor.
Turn de scăpare-mi e, mereu.
De-aceea nu mă clatin eu.
7 Pe Domnul se va-ntemeia
Sprijinul meu şi slava mea.
În El e stânca cea pe care
Puterea mea, temelii, are,
Precum şi locu-n care eu
Găsesc un adăpost, mereu.
8 Popoarelor, în orice vreme,
De Domnul trebuie-a vă teme
Şi-ncredere s-aveţi în El.
Cu toţi goliţi-vă, astfel,
Inima-n faţa Lui. Apoi,
El adăpost e, pentru noi.
9 Da, o nimica-n faţa Lui,
Sunt toţi feciorii omului!
Minciună, ei se dovedesc,
Iar puşi în cumpănă, vădesc
Că-s mai uşori decât se pare
Că se arată o suflare.
10 Încredere în asuprire
Sau vreo nădejde în răpire,
Să nu vă puneţi – cumva – voi.
Dacă averea creşte-apoi –
Iar astfel vă îmbogăţiţi –
De ea, voi să nu vă lipiţi.
11 Odată, Domnul a vorbit;
De două ori am auzit
Cum că „Puterea e, mereu,
Aflată doar la Dumnezeu.”
12 Doamne, a Ta e bunătatea,
Căci numai Tu împarţi dreptatea
Şi-l răsplăteşti pe fiecare,
Aşa cum, faptele, le are.