1 Doamne, ascultă glasul meu,
Atunci când gem în ceasul greu,
Iar viaţa mea o ocroteşte
De cel care mă duşmăneşte!
2 De uneltirile pe care
Le fac cei răi, fără-ncetare –
Şi-asemenea de cei vădiţi
Precum că sunt nelegiuiţi –
Doamne, mereu să mă păzeşti
Şi adăpost să-mi dăruieşti!
3 Limba le e asemuită
Cu sabia cea ascuţită,
Iar ale lor cuvinte sânt
Precum săgeţile în vânt,
4 Cari pe ascuns s-au aruncat,
Lovindu-l pe nevinovat;
Căci ele fost-au aruncate
Asupră-i, pe neaşteptate,
Făr’ să le pese nici un pic,
Căci nu au teamă de nimic.
5 Se-mbărbătează-n răutăţi,
Se sfătuiesc – ca-n alte dăţi –
Să-ntindă curse şi îşi zic
Căci nu au teamă de nimic:
„Cine e cel ce va putea
Ca să ne vadă? Nimenea!”
6 Nelegiuiri ei plănuiesc
Şi-n urmă, astfel glăsuiesc:
„Iată că planul e făcut
Aşa după cum noi am vrut”,
Căci inima, în fiecare,
E ca prăpastia cea mare.
7 Însă asupra lor, mereu,
Săgeţi aruncă Dumnezeu.
Iată-i! Deodată, sunt loviţi
Şi la pământ sunt prăbuşiţi.
8 Limbile lor doar, negreşit,
Căderea le-au pricinuit.
Cei care-i văd, plini de mirare
Clatină capul. Spaimă mare
9 Cuprinsu-i-a pe toţi, de-ndată,
Mărturisind cu frică: „Iată
Ceea ce face Dumnezeu.”
Ei recunosc astfel, mereu,
Că e lucrarea Domnului
Şi văd puterea mâinii Lui!
10 Dar omul cel neprihănit
Se bucură necontenit
În Domnul, iar în braţu-I tare,
Îşi va afla mereu scăpare.
Toţi cei ce sunt neprihăniţi
Se laudă că-s fericiţi.