1 Mă scapă Doamne-n ceasul greu,
Căci creşte apa-n jurul meu,
Iar viaţa mi-e ameninţată!
2 Nu mă mai pot ţine şi iată
Că în noroi m-am afundat.
Într-o prăpastie-am picat,
Iar apele dau peste mine.
3 Nu pot să strig, căci nu mă ţine
Gâtlejul cari mi s-a uscat.
Privirea mi s-a-negurat,
Iar ochii mei, iată-s topiţi
De când spre cer sunt pironiţi
În disperarea-n care eu
Privesc spre Dumnezeul meu.
4 Urât sunt, de duşmanii mei,
Fără să aibă vreun temei.
Aceia cari mă duşmănesc,
Mai mulţi – în număr – se vădesc,
Decât sunt perii cei pe care
Sărmanul meu cap îi mai are.
Aceia cari puternici sânt
Vor să mă vadă în mormânt
Căci pe nedrept mă urmăresc
Şi pe nedrept mă duşmănesc.
Iată că am de-napoiat
Ceea ce eu nu am furat.
5 Tu Doamne, a mea nebunie,
O ştii. Nu-Ţi sunt ascunse Ţie,
Greşelile ce le-am făcut,
Căci Tu, pe toate, le-ai văzut.
6 Cei ce nădăjduiesc în Tine,
Să nu rămână de ruşine
Din vina mea. Îndurător
Eşti Doamne al oştirilor!
Să nu roşească de ruşine
Cei ce Te caută pe Tine –
Pe Tine, Domnul Cel pe care
Neamul lui Israel Îl are!
7 Eu port ocara, pentru Tine;
Faţa-mi acopăr de ruşine
8 Şi un străin adus de vânt –
Acuma – printre fraţi, eu sânt,
Iar pentru cei ce i-a născut
Măicuţa, sunt necunoscut.
9 Căci iată, râvna Casei Tale
Mă macină pe a mea cale
Şi-n urmă, cade peste mine
Ocara ce ţinteşte-n Tine.
10 Plâng şi postesc – acuma – eu,
Iar ei mă ocărăsc, mereu.
11 Numai în sac m-am învelit,
Ei – însă – m-au batjocorit.
12 Cei cari la poartă se opresc,
Doar despre mine povestesc.
Ajuns-am ca aceia cari
Se-mbată cu băuturi tari
Să râdă batjocoritor,
Căci pus sunt în cântecul lor.
13 Dar către Tine, Domnul meu,
La vremea potrivită, eu
Îmi înalţ rugăciunea mea
Ca ajutor să pot avea.
În bunătatea Ta cea mare,
Arată-mi Doamne, îndurare!
Răspunde-mi, Dumnezeul meu,
Şi-ajută-mă în ceasul greu!
14 Te rog, mă scoate din noroi,
Să nu mă mai afund apoi.
De-ai mei vrăjmaşi, scapă-mă iară
Şi, din adânc, mă scoate-afară!
15 Valul să nu mă mai lovească,
Adâncul să nu mă-nghiţească,
Iar groapa care-n cale-mi vine
Să nu se-nchidă peste mine!
16 Ascultă ruga mea şoptită,
În bunătatea-Ţi nesfârşită!
În îndurarea Ta, fă bine,
Întoarce-Ţi ochii către mine
17 Şi nu ascunde-al Tău obraz,
De robul Tău! Sunt în necaz!
Arată-mi îndurarea-Ţi multă!
Grăbeşte-Te de mă ascultă!
18 Doamne Te-apropie de-al meu
Suflet, să-l izbăveşti mereu!
Doamne, nicicând, să nu mă laşi!
Mă scapă de ai mei vrăjmaşi!
19 Ştii ce ocară, ce ruşine
Şi ce batjocuri sunt pe mine!
Potrivnici-mi înverşunaţi,
În faţa Ta toţi sunt aflaţi.
20 Ocara, inima-mi, răneşte,
Iar boala, trupul-mi, ofileşte.
Milă aştept, s-aibă cumva,
Faţă de mine, cineva,
Însă degeaba am sperat.
Mângâietori am aşteptat,
Însă nici unul nu apare.
21 Ei îmi pun fiere în mâncare
Şi-n urmă, doar oţet îmi dau –
Când îmi e sete – ca să beau.
22 O cursă, fie masa lor,
Iar liniştea duşmanilor
Facă-se laţ sub ai lor paşi!
23 Fă Doamne ca ai mei vrăjmaşi
S-aibă priviri întunecate
Şi să le fie clătinate
Coapsele-n veci! Fă ca să vie,
24 Asupra lor, a Ta mânie!
Fă ca urgia-Ţi să se-aprindă,
Degrabă, şi să îi cuprindă!
25 Casa să li se pustiască!
Nimeni să nu mai locuiască
În corturile lor vreodată,
26 Pentru că ei prigonesc – iată –
Pe cel ce-a fost lovit de Tine
Şi au găsit că este bine
Să povestească tuturor,
De suferinţele celor
Care de Tine-au fost răniţi.
27 În veci, să fie ei lipsiţi
De îndurarea Ta cea mare
Şi-adaugă la fiecare –
Pe lângă multele lor rele –
Alte nelegiuiri, la ele!
28 Din cartea vieţii, şterşi să fie,
Iar Dumnezeu să nu-i mai scrie
Cu oamenii cari sunt vădiţi
Precum că sunt neprihăniţi!
29 Doamne, eu sunt nenorocit:
De suferinţă sunt lovit.
Dă-mi ajutorul Tău, cu care
Să mă ridic iar, în picioare!
30 Căci Numele lui Dumnezeu,
Atuncea am să-L laud eu.
Cântări am să Îi rostuiesc
Şi laude, să-L preamăresc.
31 Lucrul acesta – e ştiut –
Că Domnului Îi e plăcut,
Mai mult decât viţelul care
Şi coarne şi copite are!
32 Nenorociţii au aflat
Ăst lucru şi s-au bucurat.
Vouă, la cei care-I cântaţi
Lui Dumnezeu şi-L lăudaţi,
Veselă, inima vă fie!
33 S-asculte pe săraci, El ştie
Şi nu nesocoteşte-apoi
Pe cei cari prinşi sunt, de război.
34 Să-L laude pe Domnul Sfânt
Şi marea şi acest pământ –
Cu tot ce mişună pe ele –
Precum şi cerul plin de stele.
35 Căci Domnul o să mântuiască
Sionul şi o să zidească
Cetăţile cele pe care
Ţara lui Iuda-n ea le are.
Ele voi fi iar, locuite
Şi de Israel stăpânite.
36 Sămânţa robilor pe care
Al nostru Dumnezeu îi are,
Apoi, au să le moştenească.
În ele au să locuiască
Aceia care se vădesc
Că al Său Nume Îl iubesc.