1 Da, este – cu adevărat –
Bun, cu Israel, Dumnezeu –
Cu toţi cei care şi-au păstrat
Inimi curate. Totuşi, eu
2 Era piciorul să-mi îndoi –
Mi-am simţit pasul ‘lunecând
3 Când am privit cu jind ‘napoi
La cei nelegiuiţi, şi când
Văzut-am cât de fericiţi
4 Sunt răii. Este-adevărat,
De tulburări ei sunt scutiţi
Până la moarte şi-ncărcat
Li-e trupul de grăsimi. Aceşti
5 Nu sunt cum ceilalţi sunt loviţi;
De suferinţe omeneşti
N-au parte, ei fiind scutiţi.
6 Mândria, salbă, le-a slujit;
Iar asuprirea este cea
Cari, ca o haină, i-a-nvelit.
7 Pe-ale lor feţe, grăsime
Le-a umflat ochii. Au primit
Mai mult chiar decât ei gândesc,
Decât inima le-a dorit.
8 De-aceea râd şi le vorbesc
Cu răutate-asupritor,
De sus – de parcă mai mari sânt
Decât toţi ceilalţi – tuturor.
9 Limbile lor, peste pământ,
În goană au cutreierat,
Iar glasul lor, spre zări pornit,
Până la cer s-a înălţat.
10 De-aceea lumea a venit,
Grăbită, la aceşti mişei,
Căci înghit apă ne-ncetat,
11 Şi îndrăznesc a zice-n ei:
„Din tot ceea ce s-a-ntâmplat,
Ce va cunoaşte Dumnezeu?
Ce poate oare, El să ştie?”
12 Aşa gândesc cei răi, mereu,
Sporindu-şi a lor bogăţie.
13 Degeaba eu m-am curăţit
Şi mâinile mi le-am spălat:
14 În fiecare zi-s lovit
Şi de pedeapsă apăsat.
15 De-aş zice: „Vreau ca să vorbesc
La fel precum vorbesc cei răi”,
Credinţă nu mai dovedesc,
Faţă de toţi copiii Tăi.
16 La aste lucruri, m-am gândit:
Să le-nţeleg am încercat,
Însă-n zadar m-am străduit,
17 Căci n-am putut, pân’ n-am intrat
În Casa sfântă-a Domnului.
Abia acolo am văzut
Care e soarta răului
La urmă; şi am priceput
18 Că-n loc alunecos îi pui,
Ca în prăpăd să îi arunci.
Scăpare pentru cei răi nu-i –
Am înţeles abia atunci.
19 Ei într-o clipă-s nimiciţi!
Pierdut e neamul răilor:
Sunt spulberaţi, sunt risipiţi.
Năprasnic e sfârşitul lor.
20 Ca visul ce s-a destrămat
La deşteptare, tot la fel,
Cel rău, de Domnu-i lepădat,
Când se deşteaptă, din somn, El.
21 Eu, inima, mi-o amăram
Şi parcă mă simţeam străpuns
În măruntaie, dar eram
22 Un prost – un dobitoc ajuns –
În faţa Ta, căci n-am avut
Pricepere. Însă acum,
Că eşti cu mine, am văzut,
23 Şi mă-nsoţeşti, pe al meu drum.
De mâna dreaptă m-ai luat;
Cu sfaturi mă călăuzeşti;
24 Apoi, ştiu că voi fi-nălţat
Şi-n slavă ai să mă primeşti.
25 Nu am, în cer, pe nimenea –
Afară doar de Dumnezeu –
Iar pe pământ, plăcerea mea,
În Tine-mi este, tot mereu.
26 Chiar dacă mi se prăpădesc
Carnea şi inima, la fel,
Eu şi atunci nădăjduiesc
În Dumnezeu, pentru că El
Îmi este stâncă, ne-ncetat,
Şi-mi întăreşte slaba-mi fire;
De rele, eu sunt apărat,
Căci El îmi este moştenire.
27 Acei care Te-au părăsit,
Necredincioşi s-au arătat
Şi-acuma – iată-i – au pierit!
De-a Ta pedeapsă, n-au scăpat.
28 Eu, fericit, voi fi mereu,
Pentru că bucuria mea
E ca, de bunul Dumnezeu,
Să pot a mă apropia.
La El, eu mă adăpostesc;
Despre lucrarea Domnului,
La toată lumea povestesc.
Fie slăvit Numele Lui!