1 Doamne de ce, mă-ntreb într-una,
Ne lepezi pentru totdeauna?
De ce Te mânii Doamne – spune –
Pe turma de pe-a Ta păşune?
2 Arată-Te-ngăduitor
Şi-aminte ia, la ăst popor,
Pe care Tu l-ai câştigat,
Pe care l-ai răscumpărat –
După cum ai găsit cu cale –
Ca semn al seminţiei Tale
Şi-al moştenirii Tale-apoi!
Doamne să-Ţi aminteşti de noi,
De muntele Sionului,
Unde-a fost Casa Domnului.
3 Te-ndreaptă, spre acest loc care
E pustiit, fără curmare!
A pustiit al nost’ vrăjmaş,
Totul, în sfântul Tău locaş.
4 Ai Tăi potrivnici au venit
Şi-n al Tău Templu au mugit.
În urmă, ale lor însemne
Le-au aşezat în el, drept semne.
5 Erau asemenea celor
Cari se reped cu un topor,
Să taie o pădure deasă
Şi de nimica nu le pasă.
6 Ei – cu ciocane şi securi –
Au dat mai multe lovituri
Şi astfel fost-au sfărâmate
Podoabele-n Templu aflate.
7 Foc a aprins acel vrăjmaş,
Să ardă sfântul Tău locaş.
A dărâmat şi-a pângărit
Locaşu-n care-a locuit
Sfântul Tău Nume. Oameni răi –
8 Cari se vădesc duşmani ai Tăi –
Îşi zic: „Haidem să-i prăpădim
Pe toţi şi să îi nimicim!”
Au ars locuri ce se vădeau –
În ţară – sfinte că erau.
9 Semnele noastre, nu putem – Acuma – să le mai vedem
Şi iată că nici un proroc
Nu se mai află-n acest loc.
Nu mai e nimeni cari să ştie,
Până când, totul va să ţie…
10 Dar până când îngăduieşti
Doamne, batjocuri să primeşti,
Pentru-al Tău Nume? Până când
Duşmanii vor avea de gând,
Numele să-Ţi batjocorească
Şi-apoi să Îl nesocotească?
11 De ce Îţi tragi dreapta-napoi?
Ridic-o, să-i zdrobeşti apoi!
12 Domnul e Împăratul meu
Care, din vremuri vechi, mereu,
Dă izbăviri în astă ţară.
13 Când din Egipt ne-ai scos afară,
Tu, apa mări-ai despărţit
Cu al Tău braţ şi ai zdrobit
Şi capetele tuturor
Balaurilor apelor.
14 Capul Leviatanului
Tu l-ai zdrobit, iar trupul lui
L-ai dat, apoi, mâncat să fie,
De fiarele de prin pustie.
15 Izvoarelor ai poruncit
Şi în pustie au ţâşnit;
Tu ai făcut de s-au uscat
Râuri care n-au mai secat.
16 A Ta e ziua, negreşit.
Noaptea, a Ta, s-a dovedit.
Lumină, Tu ai aşternut
Atunci când soare ai făcut.
17 Ai pus hotarele ce sânt
La capetele de pământ.
Vară şi iarnă ai gătit
Şi-n an, Tu le-ai statornicit.
18 Doamne, Te-ntoarce şi priveşte!
Vrăjmaşul Te batjocoreşte,
Iar un popor nechibzuit,
Sfântul Tău Nume, L-a hulit!
19 Nu lăsa pradă fiarelor,
Sufletul tuturor celor
Care ai Tăi se dovedesc.
Pe-aceia care se vădesc
Ai Tăi nenorociţi să fie,
Nu îi uita, pentru vecie!
20 Ai în vedere, Doamne Sfânt,
Cuvintele din legământ!
Căci locuri dosnice, din ţară,
Bârlog pentru tâlhari sunt, iară.
21 Să nu se-ntoarcă, ruşinat,
Cel care este apăsat,
Ci cel care-i nenorocit –
Şi cu săracul – negreşit,
Să laude, trăind în lume,
Necontenit, Sfântul Tău Nume!
22 Te scoală, Dumnezeul meu,
Să-Ţi aperi pricina, mereu!
Să-Ţi aminteşti necontenit,
Ocările ce le-au zvârlit
Cei care sunt lipsiţi de minte!
23 Să nu uiţi, ci să iei aminte
La strigătele celor răi
Cari se vădesc duşmani ai Tăi!
Să nu uiţi nici de zarva care
Creşte, fiind mereu mai mare,
Făcută de cei ce vădesc
Că împotrivă-Ţi se pornesc!