1 Ascultă dar, poporul meu,
Învăţătura mea, mereu!
Aminte ia, necontenit,
La vorbele ce le-am rostit!
2 Gura-mi deschid, ca să vorbesc
În pilde, ca să îţi vestesc
Înţelepciunea cea pe care
Vremea străveche, doar, o are.
3 Ceea ce ştim, ce-am auzit,
Tot ceea ce ne-au povestit
Ai noşti’ părinţi, vom spune noi,
4 Copiilor noştri apoi.
Nimic n-o să acoperim
Din ce cunoaştem, ci vestim
La neamul care s-a-ntrupat
Şi care-n lume ne-a urmat,
Mereu, lauda Domnului,
Puterile braţului Lui
Şi-apoi minunile făcute
Care de noi sunt cunoscute.
5 În Iacov, El a vrut să fie,
Din vremuri vechi, o mărturie.
Apoi, o lege a dat El,
Pentru întregul Israel,
Şi-a poruncit părinţilor
Noştri, ca-n ea, pe fiii lor,
Întotdeauna să-i înveţe
Şi-n ea doar, să le dea poveţe,
6 Pentru-a fi legea cunoscută
Şi spre-a putea a fi ştiută
De toţi copii-aceia care,
Apoi, în lume vor apare,
Ca să-i înveţe pe acei
Ce se vor naşte după ei
Cari o vor spune tuturor
Urmaşilor neamului lor,
7 Ca astfel să-şi pună mereu,
Încrederea în Dumnezeu
Şi pentru a nu fi uitate
Lucrările Lui minunate,
Îndeplinind necontenit,
Ceea ce El a poruncit.
8 Să nu fie precum erau
Ai lor părinţi pe când trăiau,
Deci un neam rău ce s-a vădit,
Întotdeauna, răzvrătit,
Având o inimă slăbită
Şi de puteri secătuită
Şi-un duh ce se-arăta mereu,
Necredincios lui Dumnezeu!
9 Fiii lui Efraim erau
Deprinşi cu arcul, când luptau,
Dar au dat dosul şi-au fugit
Când ziua luptei a venit,
10 Pentru că ei nu s-au ţinut
De legământul cel făcut
De Dumnezeu şi n-au voit
A ţine Legea ce-au primit.
11 Au dat uitării lucrul Lui;
De-asemeni, ale Domnului
Minuni – ce li s-au arătat –
În mare grabă le-au uitat.
12 Domnul – minuni – a săvârşit,
Ai lor părinţi când au trăit,
Când în Egipt ei se găseau
Şi-n câmpul lui Ţoan şedeau.
13 Marea a despicat-o El,
Un drum făcându-le astfel,
Iar apele s-au adunat
Şi ca un zid în jur le-au stat.
14 Ziua, El i-a condus din nor
Şi-apoi, un foc strălucitor,
În timpul nopţii, s-a făcut.
15 Întreg poporul a văzut
Cum, în pustiu, a despicat
Ştânca şi apă El le-a dat.
16 Izvoare, la porunca Lui,
Ţâşneau din stânca muntelui,
Iar ale lor ape păreau
Că nişte râuri mari erau.
17 Dar ei tot nu L-au ascultat
Pe Domnul şi n-au încetat
Păcate să mai săvârşească
Şi să nu se mai răzvrătească
Faţă de Domnul, în pustie.
18 L-au ispitit – precum se ştie –
În a lor inimă, mereu,
Căci I-au cerut lui Dumnezeu,
Mâncare, după pofta lor.
19 Apoi, acel întreg popor
Vorbit-a împotriva Lui,
Zicând: „Dar mâna Domnului
Poate, în stare ca să fie,
Masa a pune, în pustie?
20 Noi ştim că stânca a lovit
Şi din ea, apă a ţâşnit,
Însă acuma, va putea,
Pâine, aicea, să ne dea,
Sau se va dovedi în stare,
Carne, ca să ne dea El, oare?”
21 Dar Dumnezeu a auzit,
Cuvintele ce le-au rostit
Şi, foc aprins, S-a arătat
Faţă de Iacov. De îndat’,
Mânia Şi-a stârnit-o El,
Faţă de-ntregul Israel,
22 Pentru că ei nu au ştiut,
Pe Dumnezeu, să-L fi crezut
Şi pentru că se îndoiau
De ajutorul ce-l aveau
Din partea Lui, necontenit.
23 Atuncea, El a poruncit –
Pe dată – norilor de sus,
Iar porţii cerului i-a spus
Să se deschidă, de-a turnat
24 Mana care i-a săturat;
Şi grâu, din cer, a mai dat El,
Poporului lui Israel.
25 Toţi au mâncat pâinea, de cari,
Se bucurau numai cei mari.
Mâncare, ei au căpătat,
Astfel încât s-au săturat.
26 Să sufle, El a poruncit,
Vântului de la răsărit
Şi miazăzi, de a plouat
27 Cu carne şi i-a săturat
Cu păsări cari, în largul zării,
Erau ca şi nisipul mării.
28 Întreg stolul păsărilor
Căzut-a în tabăra lor.
29 Atunci, poporul a mâncat
Carne, până s-a săturat
Căci Dumnezeu i-a dăruit
Tot ceea ce el şi-a dorit.
30 Dar încă bine nu mâncase,
Iar pofta nu îşi stâmpărase,
31 Când s-a stârnit, asupra lui,
Marea mânie-a Domnului
Care, pe dată, i-a lovit
Cu moartea şi i-a nimicit
Pe tinerii lui Israel.
32 Însă întreg poporu-acel –
Chiar după tot ce a văzut –
Pe Dumnezeu nu L-a crezut,
Ci-n contra Lui, nestingherit,
Cu toţii au păcătuit.
33 De-aceea, Domnul a scurtat
Zilele lor şi le-a curmat
Anii apoi, printr-un sfârşit
Care năpraznic s-a vădit.
34 Când El, de moarte, îi lovea,
Întreg poporul se-ntorcea
Să-L caute pe Dumnezeu.
35 Îşi aminteau că El, mereu,
Stâncă le e şi ajutor,
Fiind al lor Izbăvitor.
36 Cu gura, însă-L înşelau
Şi cu-ale lor limbi Îl minţeau.
37 Inima lor era slăbită
Şi de puteri secătuită.
Credinţă, ei n-au arătat,
Faţă de legământul dat.
38 Totuşi, în îndurarea-I mare,
Domnul le dă, la toţi, iertare.
Mânia Lui, El Şi-o struneşte
Şi astfel nu îi nimiceşte.
39 Iată că El Şi-a amintit
Că ei doar carne s-au vădit,
Fiind la fel ca o suflare
De vânt, care e trecătoare.
40 De câte ori s-au răzvrătit
Când în pustie s-au găsit!
De câte ori L-au mâniat
Când în pustie s-au aflat!
41 N-au încetat să-L ispitească,
Să-L întărâte, să-L stârnească
Şi să Îl mânie pe Cel
Cari Sfânt îi e, lui Israel.
42 De-a Lui putere, nimenea –
În urmă – nu-şi mai amintea.
Nu-şi aminteau că i-a păzit
Şi de vrăjmaşi i-a izbăvit.
43 Nici de minunile văzute
Cari în Egipt au fost făcute
Şi nici de semne minunate
Care fuseseră-arătate
În a Ţoanului câmpie.
44 Nimeni nu mai voia să ştie
Că-n sânge El a prefăcut
Apa din râu, de n-a putut
Din acea apă, nimenea,
În urmă, să mai poată bea.
45 Cum roi de muşte-otrăvitoare
S-a repezit să îi omoare,
Cum broaştele au năvălit
Asupra lor şi i-au lovit;
46 Cum prăzi ale omizilor
Ajunseră holdele lor,
Iar munca le-a ajuns să cadă,
Roiului de lăcuste, pradă;
47 Cum viile s-au prăpădit
Când El, cu piatră, le-a lovit
Şi cum smochinii s-au uscat
Când grindina i-a încercat.
48 Cum au ajuns vitele pradă,
Acelei grindini, să le cadă;
Cum turmele lor au pierit
Sub focul, din ceruri, venit.
49 Mânia Domnului aprinsă,
Urgia Lui cea necuprinsă,
Iuţimea şi necazul Lui
Trimise-au fost poporului:
Un cârd de îngeri slujitori,
Doar de necaz aducători.
50 Când Domnul Şi-a dezlănţuit
Mânia, moartea i-a lovit,
Fiind de molime mâncaţi.
51 Cum i-a lovit pe cei aflaţi
Întâi născuţi printre cei care,
Locuitori, Egiptu-i are –
Pârga puterilor lui Ham
Şi-a celor ce-s din al lui neam.
52 Cum El, poporul, Şi-a pornit
Şi cum Şi l-a povăţuit
Când era în pustiu apoi,
Asemenea turmei de oi.
53 Cum, fără grijă, i-a dus El –
Frică, să n-aibă Israel –
Şi cum în mare, au pierit
Acei care i-au duşmănit.
54 Cum i-a purtat, în urmă dar,
Până la sfântul Său hotar,
La muntele ce-i câştigat
De al Lui braţ, neînfricat.
55 Cum neamuri, El a izgonit
Din faţa lor şi-a împărţit
Ţara, s-o ia în stăpânire
Spre a rămâne moştenire
A seminţiilor pe care
Neamul lui Israel le are.
56 Dar ei însă, necontenit,
Pe Dumnezeu L-au ispitit.
În contra Lui s-au răsculat
Şi-a Lui poruncă au călcat.
57 Necredincioşi se dovedeau,
Precum părinţii lor erau.
Ca şi un arc înşelător,
L-au părăsit pe Domnul lor.
58 Ei, înălţimi, au ridicat
Şi-n acest fel L-au supărat,
Căci gelozia I-au stârnit
Când pentru idoli au slujit.
59 Domnul, atunci, S-a mâniat
Şi-a Lui mânie a picat
Peste întregul Israel.
60 La Silo, Se aflase El,
Unde al Său cort se găsea
Când printre oameni locuia.
Furios, cortul Şi l-a lăsat,
61 Iar slava Lui, pradă, s-a dat,
Robiei. Măreţia Lui
Ajuns-a a duşmanului.
62 Lăsat a fost al Său popor,
Pradă a fi săbiilor,
Pentru că El S-a mâniat.
63 În foc să cadă, i-a lăsat
Pe toţi cei tineri din popor.
Fecioarele, la rândul lor,
Nu au mai fost sărbătorite
Cu cântecele pregătite,
Anume, pentru nuntă. Toţi
64 Cei care se vădeau preoţi,
Loviţi de sabie pieiră,
Iar văduvele nu-i bociră.
65 Atuncea Domnul S-a trezit
Ca unul care a dormit.
Ca un viteaz S-a arătat,
Care-i de vin îmbărbătat.
66 Pe-ai Săi duşmani, El i-a lovit,
Iar ei – speriaţi – toţi au fugit,
Grăbindu-se-a ieşi din ţară,
Plini de ruşine şi ocară.
67 A lepădat cortul pe care,
În Israel, Iosif îl are,
Şi n-a ales – după cum ştim –
Nici ramura lui Efraim,
68 Ci El, pe Iuda, l-a cules
Şi-apoi Sionul l-a ales,
Căci după cum se dovedeşte,
Domnul, pe-aceştia, îi iubeşte.
69 Un sfânt locaş Şi-a zidit El,
‘Nalt ca şi cerul şi la fel
De tare, precum se arată
Pământu-acest, pe care – iată –
L-a întărit pentru vecie.
70 Pe David l-a ales să-I fie
Rob, căci El l-a luat apoi,
Chiar de la staulul de oi,
71 Să îl aşeze drept păstor,
Peste întregul Său popor,
72 Iar David, când l-a cârmuit,
Pricepere a dovedit.
Neprihănită se vădea
Inima lui şi-astfel putea
Să dea poveţe tuturor
Şi-nvăţături pentru popor.