1 O, Doamne, iată au venit
Mari neamuri şi au năvălit
În partea Ta de moştenire.
S-au adunat de peste fire,
Şi-au pângărit locaşul sfânt.
Ierusalimul, la pământ,
L-au culcat ele. L-au făcut
Morman de pietre. Am văzut
2 Cum morţii noştri-au fost luaţi
Şi pradă păsărilor daţi,
Iar carnea credincioşilor
Au dat-o pradă, fiarelor.
3 Sângele lor a fost vărsat
Asemeni apei, presărat
Jur împrejurul zidului,
Cel al Ierusalimului.
4 Iată că în a noastră ţară,
Acum ajuns-am de ocară
Şi de batjocura celor
Cari înconjoară-al Tău popor.
5 Cât timp ţine mânia Ta,
Doamne, şi când va înceta
Să ardă ea, precum un foc?
6 Pe neamurile din ăst loc,
Să Îţi verşi Tu, mâniile
Şi peste-mpărăţiile
Care nu au de Tine teamă
Şi al Tău Nume nu Îl cheamă.
7 Iacov de ele-i îngrozit
Şi-al său locaş e pustiit.
8 Doamne, să nu-Ţi mai aminteşti
Păcatele ce-s strămoşeşti,
Ci adă, pe a noastră cale,
Lumina îndurării Tale!
Iată, suntem nenorociţi!
9 Ajută-ne ca izbăviţi
Să fim, iar multele păcate,
Fă Doamne, de a fi iertate,
Pentru nepreţuitu-Ţi nume,
Căci ne eşti mântuire-n lume!
10 De ce să-ntrebe neamul care,
Al Tău popor, în jur, îl are,
„Unde e Dumnezeul lor,
Care le e izbăvitor?”
Să ştie toţi că, ne-ncetat,
Tu răzbuni sângele vărsat,
Al celor care robi Îţi sânt!
11 S-ajungă pân’ la Cel Prea Sfânt
Geamătul celor dintre noi
Care-au ajuns prinşi de război!
Doamne, prin braţul Tău de fier,
Scapă-i pe-aceia care pier!
12 Vecinilor ce-i avem noi,
Doamne, întoarce-le-napoi,
De şapte ori, batjocura,
Căci pentru Tine ea era!
13 Atuncea, noi – al Tău popor –
Noi – turmă a păşunilor
Cari ale Tale sunt – mereu,
Vom lăuda pe Dumnezeu,
Iar laudele Tale-apoi,
Din neam în neam, le-om vesti noi.