1 O, Domn al mântuirii mele,
Zile şi nopţi, în clipe grele,
La Tine strig neîncetat,
Pentru că Tu m-ai ascultat!
2 S-ajungă ruga mea fierbinte
Să-Ţi steie Ţie, înainte!
Să iei aminte, Domnul meu,
La a mea cerere, mereu!
3 Căci sufletul mi-e săturat
De răul ce m-a-nconjurat
Şi-am început să mă pogor
Spre locuinţa morţilor.
4 În rând – acuma – pus eu sânt,
Cu cei ce merg către mormânt.
Sunt precum omul care piere,
Care lipsit e de putere.
5 Iată, întins mă pomenesc
Printre cei morţi că mă găsesc.
Precum sunt cei ucişi, şi eu
Ajuns-am ca să fiu mereu,
Pe care Tu îi despărţeşti
Şi-apoi, de ei nu-Ţi aminteşti.
6 În groapa care s-a vădit
Cea mai adâncă, m-ai zvârlit.
În întuneric Tu m-ai dus
Şi în adâncuri am fost pus.
7 De-a Ta mânie-s apăsat.
Cu valuri grele, ne-ncetat –
Acuma – m-ai năpăstuit.
8 Pe-ai mei prieteni i-ai gonit.
O pricină de scârbă, eu
Ajuns-am pentru ei, mereu.
Tu m-ai închis şi-am înţeles,
Precum că nu pot să mai ies.
9 Ochi-mi se scurg, de suferinţă
Şi se topeşte-a mea fiinţă.
Plin de durere, zac şi gem
Şi-n toate zilele Te chem.
Îmi întind mâinile spre Tine,
Sperând să-Ţi aminteşti de mine!
10 Dar pentru morţi faci Tu minuni?
Ei Îţi înalţă rugăciuni?
Ori din mormânt s-au ridicat
Cei morţi şi-apoi Te-au lăudat?
11 Sau în mormânt se ştie oare,
De bunătatea Ta cea mare?
Gândeşti Tu că Adâncul ştie
Despre a Ta credincioşie?
12 În întuneric sunt ştiute
Minunile ce-au fost făcute?
În a uitării ţară, oare,
Ştiută-i dreapta Ta cea tare?
13 Doamne, al meu ocrotitor,
Ţie Îţi cer eu, ajutor.
De dimineaţă – ne-ncetat –
Ruga-mi, spre Tine, s-a-nălţat.
14 Pentru ce oare, tot mereu,
Te lepezi de sufletul meu?
De ce-Ţi ascunzi faţa, de mine?
15 Din tinereţe – ştii prea bine –
Nenorocit sunt. Trag să mor,
Cuprins de-al spaimelor fior.
Ce să mai fac nu ştiu, căci vine
16 A Ta mânie peste mine.
Spaimele Tale mă lovesc
În valuri şi mă nimicesc.
17 Ca nişte ape, mă-nconjoară,
Deodată, şi mă înfăşoară.
18 Prietenii mi-ai depărtat;
Tovarăşii mi-ai alungat.
Cei ce-mi erau apropiaţi –
Acuma – au fugit, speriaţi.