1 Eu voi cânta, fără-ncetare,
A Domnului meu îndurare.
Din neam în neam, vreau să se ştie
Despre a Lui credincioşie.
2 „Veşnică temelie are
A Domnului nost’ îndurare!
Credincioşia Domnului
Tare-i, asemeni cerului!”
3 Domnul a zis: „Am încheiat
Un legământ şi i-am jurat,
Lui David – care-i rob al meu –
4 Spunând: „Îţi întăresc, mereu,
Sămânţa ca în veci să fie
Urmaşi ai Tăi puşi la domnie.”
5 Minunile-Ţi sunt lăudate,
Doamne, de cerurile toate!
Laudă sfinţi-n adunare,
Credincioşia Ta cea mare!
6 În ceruri, cine va putea,
Cu Domnu-a fi, asemenea?
Dar cine e ca Tine, oare,
Printre feciorii cei pe care
Îi are Domnul? Ne-ncetat,
7 Domnul Se-arată-nfricoşat,
În adunarea sfinţilor.
Pentru întregul lor sobor,
Temut se află Dumnezeu.
8 Cine-i ca Tine, Domnul meu,
Puternic şi-nfricoăştor,
O, Doamne al oştirilor!
Credincioşia, ne-ncetat,
Pe Tine te-a înconjurat.
9 Tu îmblânzeşti mânia mării.
Când îşi ridică-n largul zării
Valuri furioase, Tu vorbeşti
Cu ele şi le potoleşti.
10 Întreg Egiptul l-ai zdrobit –
Ca pe un hoit – şi-ai risipit
Vrăjmaşii prin puterea care
Este în braţul Tău cel tare.
11 Cerul întreg şi-acest pământ,
Doar ale Tale, Doamne, sânt.
Lumea şi tot ce e aflat
În ea, Tu le-ai întemeiat.
12 Tu, miazăzi, ai rânduit
Şi miazănoapte-ai întocmit.
De al Tău Nume minunat,
Taborul tot s-a bucurat.
S-a bucurat, apoi, la fel,
Hermonu-alăturea de el.
13 Puternic, al Tău braţ se-arată.
Dreapta Îţi este înălţată,
Iar mâna Ta e întărită.
14 Apoi, dreptatea Ta vestită –
Şi judecata – temelie
Sunt pentru-al Tău jilţ de domnie.
Mereu, la Tine sunt aflate
Credincioşie, bunătate.
15 Ferice de poporul care
Cunoaşte glasul ce îl are
Trâmbiţa Ta, iar pe-a lui cale,
Este lumina Feţei Tale!
16 Acel popor s-a bucurat
De al Tău Nume, ne-ncetat,
Iar cu dreptatea Ta cea mare,
El s-a fălit fără-ncetare.
17 Tu eşti fala poporului.
Tu eşti fala puterii lui.
Prin îndurarea-Ţi arătată,
Puterea noastră-i ridicată,
18 Căci Dumnezeu – cum e ştiut –
Este mereu al nostru scut,
Iar Împărat ne e Acel
Cari Sfânt îi e, lui Israel.
19 Celui ce-Ţi este preaiubit,
Prin vis, în urmă, i-ai vorbit
Zicându-i: „Ajutor am dat
Şi-un tânăr Eu am ridicat.
20 El este David, robul Meu,
Pe care-n urmă l-am uns Eu,
Cu untdelemnul Meu cel sfânt.
21 Iată că al lui sprijin sânt:
Cu mâna Mea îl întăresc
Şi cu-al Meu braţ îl ocrotesc.
22 Vrăjmaşi-n pace-l vor lăsa,
Iar cel rău nu-l va apăsa.
23 Din faţa lui, am să-i zdrobesc
Pe cei care îl duşmănesc.
Loviţi au să se pomenească
Aceia cari au să-l urască.
24 Astfel, a Mea credincioşie,
Cu el – mereu – are să fie,
Iar bunătatea Mea cea mare
Va fi cu el, fără-ncetare.
A lui tărie, tot mereu,
Spori-va prin Numele Meu.
25 Marea şi râurile toate
În stăpânire-i vor fi date.
26 El zice: „Tu eşti Tatăl meu.
Stâncă îmi eşti şi Dumnezeu!
Tu Doamne, pe cuprinsul firii,
Stâncă îmi eşti, a mântuirii!”
27 Atunci, Eu îl voi fi făcut
Să fie cel dintâi născut,
Mai ‘nalt decât toţi cei ce sânt
Drept împăraţi pe-acest pământ,
28 Iar bunătatea Mea cea mare
Îl va-nsoţi fără-ncetare.
Faţă de el, păstra-voi Eu,
Întocmai, legământul Meu.
29 Sămânţa lui are să fie,
În veci, pe jilţul de domnie.
30 Dacă ai lui fii părăsesc
Legea şi nu Îmi împlinesc
Poruncile ce le-am lăsat,
31 Şi dacă ei vor fi călcat
Orânduirile lăsate
Care de Mine au fost date,
32 Atuncea am să-i pedepsesc
Şi cu nuiele-am să-i lovesc.
33 Dar nu Mă voi îndepărta,
Iar bunătatea Mea va sta,
Mereu, cu ei, ca să nu fie –
Cumva, a Mea credincioşie
Ajunsă de minciună. Iată,
34 Eu – legământul – niciodată,
Nu-l voi călca căci, negreşit,
Nu voi schimba ce am rostit.
35 Atuncea când l-am încheiat,
Pe-a Mea sfinţenie am jurat.
Cum aş putea să îl mint Eu,
Pe David, care-i rob al Meu?
36 Sămânţa lui, pentru vecie,
Va dăinui. A lui domnie
Va fi mereu ‘naintea Mea,
Ca soarele; de-asemenea,
37 Ca luna ea are să fie,
Să dăinuie în veşnicie,
Ca martorul acel pe care,
Cerul, drept credincios, îl are.
38 Totuşi, Tu l-ai îndepărtat,
Căci pe-al Tău uns Te-ai mâniat.
39 În urmă, ai nesocotit
Chiar legământul, negreşit,
Pe care, Tu l-ai încheiat
Cu al Tău rob. Ai aruncat
Cununa lui şi-ai pângărit-o,
Când la pământ Tu ai trântit-o.
40 Ale lui zile le-ai scurtat.
Cetăţile le-ai dărâmat.
41 Vecinii îl batjocoresc,
Iar trecători-l jefuiesc.
42 Ai săi duşmani sunt întăriţi;
Vrăjmaşii sunt înveseliţi,
43 Că Tu făcut-ai ca apoi
Sabia lui să dea-napoi,
Pentru că sprijin nu i-ai dat
Când el în luptă s-a aflat.
44 Tu, strălucirea ce-o avea,
Ai stins-o şi de-asemenea
Trântit făcut-ai ca să fie
Scaunul său, cel de domnie.
45 I-ai scurtat anii cei pe care
Vremea de tinereţe-i are
Şi cu ruşine, negreşit,
Acuma l-ai acoperit.
46 Dar Dumnezeule, cât oare,
Te mai ascunzi fără-ncetare?
Oare cât timp, a Ta mânie,
Ca focul, are să mai fie?
47 Doamne, Te rog, aminte ia,
Cât e de scurtă viaţa mea.
Aminte să-Ţi aduci – îţi zic –
De-asemeni, pentru ce nimic
Ai făcut fiii omului.
48 Căci nici un om, în lume, nu-i,
Care să poată să trăiască,
Fără ca moartea să-şi găsească.
Din rândul morţilor, cumva,
Sufletu-şi scapă cineva?
49 Dar unde oare-a dispărut
A Ta-ndurare de-nceput,
Pe care ai jurat – odată –
Că îi va fi lui David dată?
50 Adu-Ţi aminte, Domnul meu,
De cei care-Ţi sunt robi, mereu!
Aminte ia că port, sub soare,
Ocările multor popoare!
51 Adu-Ţi aminte de cei răi,
De-ocara vrăjmaşilor Tăi!
Aminte ia, căci îl urăsc
Pe al Tău uns şi-l ocărăsc!
52 Să fie binecuvântat
Al nostru Domn – neîncetat –
Acum, în anii care vin
Şi-n veci de veci! Amin! Amin!