1 Frumos este să căutăm,
Pe Domnul, să Îl lăudăm
Şi al Său Nume să-L mărim.
2 De dimineaţă, să vestim
Nemărginita-I bunătate,
Iar mai târziu, pe înserate –
Atunci când noaptea o să vie –
Adânca Lui credincioşie.
3 Cu harfe şi cu alăute,
Cu instrumentele făcute
Cu zece coarde, să cântăm,
Pe Domnul să Îl lăudăm.
4 Tu, Doamne, eşti Acela cari
Mă-nveseleşti cu lucrări mari,
Iar eu Îţi cânt necontenit,
Când văd ce ai înfăptuit.
5 O, Doamne, cât de mari Îţi sânt
Lucrările de pe pământ,
Iar ale Tale gânduri, toate,
Adânci sunt! Omul prost nu poate,
6 Aceste lucruri să le ştie,
Iar cel cuprins de nebunie
Nu poate să le ia în seamă.
7 Cei răi lucrează fără teamă.
Dacă ei însă înverzesc
Ca iarba şi dacă-nfloresc,
Aceasta-i numai ca să fie
Înlăturaţi, pentru vecie.
8 Tu, Doamne, cu adevărat,
Eşti – pe vecie – înălţat!
9 Ai Tăi duşmani, toţi sunt loviţi
Şi pier. Cei răi sunt risipiţi.
10 Doamne, Tu-mi dai putere mare,
La fel precum bivolul are.
Cu untdelemn, Tu m-ai stropit,
11 Iar ochii mei au izbutit
Să vadă cum se împlineşte
Dorinţa mea, în ce-i priveşte
Pe-aceia cari m-au duşmănit.
Urechea mea a auzit
Şi ştie că Tu ai putinţă
Să împlineşti a mea dorinţă
Faţă de oamenii acei
Care potrivnici sunt, ai mei.
12 Ca şi finicul înverzit,
Este un om neprihănit,
Crescând precum cedrul pe care
Ţara Libanului îl are.
13 Aceia care sunt sădiţi
În Casa Domnului, să ştiţi
Că înverziţi vor fi mereu,
În curţile lui Dumnezeu.
14 Chiar şi la bătrâneţe – iată –
Ei aduc roadă-mbelşugată.
Sunt plini de suc şi-au înverzit,
Ca să arate – negreşit –
15 Că Domnul este drept, mereu.
Stâncă îmi este Dumnezeu,
Stâncă în care, niciodată,
Nelegiuirea nu-i aflată.